Criza refugiaților și România

Cele câteva ambarcațiuni cu refugiați ajunse în apele teritoriale românești, cât și cele câ­teva treceri frauduloase ale frontierei terestre cu Serbia nu permit să vorbim încă de o nouă rută migratorie prin România și cu atât mai puțin de „val migratoriu“, după cum au scris unele publicații. Cei 500 de refugiați ajunși pe Marea Neagră în cursul acestui an nu pot fi comparați cu cei pes­te 100.000 ajunși în pri­mele opt luni ale anului în Ita­lia, traversând Marea Me­di­te­rană, sau cu cei 3.600 de re­fu­giați ajunși numai în luna au­gust în Grecia, prin Marea Egee, și care s-au adăugat celor 60.000 aflați în centrele de pri­mire amenajate de autoritățile de la Atena. Ru­tele migratorii spre Uniunea Europeană trec prin Mediterana Centrală, Marea Egee și Me­diterana Occidentală. Nici temerile ex­pri­mate anul trecut de mai mulți comentatori au­tohtoni cu privire la „valul de refugiați“ ucraineni, pe fondul conflictului din Donbas și al situației economice din țara vecină, nu s-a confirmat. Desigur, migranții economici din Ucraina au întărit competitivitatea economiei poloneze, Varșovia deschizând piața muncii pentru nu mai puțin de 1,4 milioane de ucrai­neni, iar porțile universităților pentru 30.000 de studenți.

Geografia, dar mai ales gradul de dezvoltare fac din Ro­mâ­nia, cel puțin pentru ur­mă­torul deceniu, o țară de emi­grație, și nu de imigrație. So­sirile punctuale de refugiați nu înseamnă câtuși de puțin că țara noastră va deveni un loc de tranzit spre Occident pentru refugiații ajunși pe teritoriul Turciei. Cei mai mulți dintre cei care au intenția să își încerce norocul în UE vor forța tot Marea Egee sau vor recurge la aventura riscantă de a străbate nordul Africii spre coastele libiene sau marocane. Faptul că anul acesta câteva sute de migranți au ajuns și în România poate fi explicat prin înăsprirea controalelor pe rutele principale. În Libia, gu­vernul de la Roma a mers până la încheierea de acorduri pentru reținerea migranților chiar cu triburi libiene. Recent, Corriere della Sera publica povestea lui Ahmad Dabbashi, capul unei rețele de călăuze, recrutat de serviciile secrete italiene pentru a reține și deturna mi­granții cu destinația coastele italiene. Costul „reconversiei profesionale“ a lui Ahmad Dab­bashi, alias Al Ammu, ar fi undeva între 5 și 10 milioane de euro. Asemenea acțiuni, cu­pla­te cu acorduri încheiate cu diversele au­to­ri­tăți din Libia, dar și cu statele saheliene aflate în amonte, au permis în acest an scăderea la aproape jumătate a fluxului migratoriu prin Mediterana Centrală. Cu toate acestea, ni­meni nu își face iluzii cu privire la oprirea acestui fenomen, care se va accentua cu tim­pul. Și asta deoarece factorii lui de alimentare nu vor dispărea. Pe termen scurt, crizele care afectează Afganistanul, Irakul și mai ales Siria, Libia și statele din Sahel (Mali, Republica Centrafricană) nu își vor găsi rezolvarea care să permită intervenții postconflict. Pe termen mediu, presiunea demografică africană își va spune cuvântul tot mai mult: potrivit ONU, la orizontul 2030, populația continentului afri­can va trece de la 1,2 miliarde la 2,4 (în timp ce populația europeană va înregistra o scă­dere). Încălzirea globală și accentuarea ar­id­i­tății vor accentua fluxurile migratorii africane spre Europa. Gestionarea acestui fenomen va însemna acceptarea unor responsabilități co­mune din partea tuturor statelor membre, in­diferent de opoziția de moment a Budapestei sau Varșoviei. Aceste responsabilități nu vor însemna doar controlul frontierelor și con­tribuții financiare comunitare pentru orga­ni­zarea de centre de primire și triere în țări afla­te pe marile rute migratorii, dar și acceptarea principiului relocării. Țări că România, aflate în declin demografic ireversibil și fără nicio stra­tegie de dezvoltare care să diminueze emi­grația economică și să stimuleze nata­li­ta­tea, vor fi ele însele în căutare de migranți.

Desigur, chestiunea fluxurilor migratorii spre UE nu înseamnă numai gestionarea lor pro­priu-zisă, care poate fi eficientă numai la ni­vel comunitar. Acestea ridică și aspecte le­ga­te de integrare nu numai pe piața muncii, dar și în societățile europene. Dezvoltarea mij­loa­celor de comunicare face ca diasporele să fie transnaționale și, prin urmare, pericolul co­munitarizării este real. În sfârșit, să amintim că nu doar UE se confruntă cu acest fe­no­men, migrațiile intra-africane sunt mult mai importante, de asemenea cea mai mare parte a refugiaților sirieni se află în țările învecinate (îndeosebi în Turcia, Liban și Iordania), iar cei 270.000 de musulmani Rohingya refugiați în ultimele două săptămâni în Bangladesh de tea­ma violențelor din Myanmar sunt prea de­parte de imaginarul nostru.