De același autor
Franța și-a rechemat pentru consultări ambasadorul de la Roma. Măsura a fost luată în urma vizitei făcută la Paris de vicepremierul italian Luigi Di Maio (lider al Mișcării 5 Stele) pentru a se întâlni cu exponenții Vestelor Galbene. Această atitudine provocatoare a fost interpretată de Quai d’Orsay drept “o ingerință inacceptabilă”. Mai mult, în timp ce Di Maio îi încuraja la Paris pe purtătorii Vestelor Galbene, ministrul italian al transporturilor, Danilo Toninelli, susținut de Mișcarea 5 Stele, înainta ambasadorului francez un aviz negativ privind coridorul feroviar de mare viteză, Torino-Lyon, operă de infrastructură majoră, pe care UE a finanțat-o deja cu 3,4 miliarde de euro. Și asta în condițiile în care Italia, intrată în recesiune economică, are nevoie de asemenea mari investiții. Dar un nou incident, și mai grav, se profilează la orizont: întâlnirea prevăzută pentru finele lunii între reprezentanții patronatului francez și cel italian riscă să fie anulată întrucât niciun ministru din cabinetul de la Roma nu a confirmat încă deplasarea la Paris. Rechemarea ambasadorului este o măsură destul de răspândită în diplomație și este folosită atunci când se dorește manifestarea nemulțumirii pe un anumit dosar însă este cu totul neobișnuită între țări fondatoare ale comunității europene. Deci criza dintre Paris și Roma se agravează fără ca vocile președintelui italian Sergio Mattarella, ministrului de externe Enzo Moavero Milanesi sau marelui patronat din Peninsula să fie luate în seamă.
Asistăm deja de câteva săptămâni bune la o înrautățire a dialogului dintre cele două puteri majore ale Uniunii Europene. Degradarea vizibilă a relației politice dintre cele cele două țări a început cu declarația de susținere pentru mișcarea Vestelor Galbene din partea liderului Miscarii 5 Stele, Luigi Di Maio care a pronunțat în același timp critici dure la adresa președintelui Emmanuel Macron. Aceste critici nu au venit din partea unui simplu lider politic, ci din partea unui personaj care ocupă și postul de vicepremier și ministru al dezvoltării economice. La scurt timp, atacurile la adresa Frantei au continuat cu o și mai mare intensitate, Luigi Di Maio punând sub semnul acuzării politica africană a Franței care, chipurile, ar fi responsabilă de valurile de migranți către Europa, căutând să atace guvernul de la Paris pe un subiect sensibil, cel al monedei comune din Africa de Vest – francul CFA – o monedă susținută și emisă de Banca Națională a Franței. Atacurile lui Di Maio au fost dublate de cele ale colegului său, Matteo Salvini, liderul Ligii Nordului, vicepremier și ministru de Interne, care, pe lângă susținerea pentru Vestele Galbene, a pus în discuție prezența sediului parlamentului european la Strasbourg. Evident, s-a ajuns la prima măsură din partea autorităților franceze: ambasadoarea Italiei a fost convocată la Quai d’Orsay. Ulterior s-a continuat cu rechemarea ambasadorului francez de la Roma.
Acest ultim act este însă numai partea vizibilă a consecințelor atitudinii responsabililor italieni. Ministerul francez al Afacerilor Externe a anulat consultările periodice care aveau loc cu secretarul general al Farnesinei și care priveau cooperarea celor două diplomații pe dosare europene și internaționale, precum viitorul summit G7 ce se va tine la Biarriz. O altă consecință imediată va fi înghețarea cooperarii dintre Franta și Italia pe dosarul libian. Cel puțin până la alegerile europene relațiile dintre cele două mari surori latine vor fi înghețate, iar acest lucru va afecta și președintia rotativă a României, victima colaterala a acestei dispute. Ne va fi mult mai greu să generam consens și sa închidem dosare.
Aceste tensiuni sunt numai partea vizibilă a unei crize mult mai profunde între Italia și Franța, indiscutabil cea mai gravă de la sfârșitul anilor ‘30 încoace. Este o criză care va avea impact asupra dinamicii arhitecturii europene post-Brexit. Un efect imediat este și disocierea Romei de grupul de țări europene (Franța, Germania, Spania și Portugalia) care s-a declarat în favoarea recunoașterii ca președinte ad interim al Venezuelei a lui Juan GuaidÓ.
Există, fără îndoială, un context electoral. Atât Matteo Salvini, cât și Luigi Di Maio au nevoie de un adversar al proiectului european pe care ei îl reprezintă alături de premierul ungar Viktor Orbán, iar acesta nu poate fi altul decât președintele Macron. Dar această situație ține de un context relativ pasager. Aceste tensiuni sunt expresia unor nemulțumiri și frustrări italiene acumulate în timp și care au dus la cristalizarea unui sentiment antifrancez în Peninsulă. Cele mai importante sunt cele legate de politica mediteraneană a Franței, care a fost percepută la Roma drept o excludere a Italiei. Uniunea Euro-Mediteraneană a fost lansată în 2008 ca o inițiativă franco-egipteană, iar, în 2011, intrarea Franței, alături de Marea Britanie, în Libia, fostă colonie italiană, a fost văzută de italieni ca un nou demers francez de marginalizare a Italiei într-o regiune în care Roma dorea să îi fie recunoscute responsabilități speciale. Înlăturarea colonelului Gaddafi, cu care Italia avea acorduri speciale în materie de cooperare economică și de control al fluxurilor migratorii, cât și multiplele inițiative franceze privind criza din Libia au scos Italia din marele joc mediteranean. Inițiativele italiene pe acest dosar, precum ultima întâlnire găzduită la Palermo anul trecut, între 12 și 13 noiembrie, de premierul Giuseppe Conte, au arătat, prin participarea internațională modestă, că Roma nu mai joacă în aceeași ligă cu Parisul și Moscova. Anul trecut, în iulie, premierul italian Giuseppe Conte a încercat să profite de răcirea relațiilor dintre Macron și Trump pentru a obține din partea acestuia din urmă sprijin în Libia. Dorința titularului de la Palazzo Chigi, exprimată deschis, era ca „Italia să devină interlocutorul principal al SUA pe dosarul libian și în UE“. Alte nemulțumiri ale Italiei sunt reprezentate de felul în care Parisul se poziționează pe chestiunea migratorie, o chestiune centrală pentru Liga Nordului și Mișcarea 5 Stele.
Deși Franța este al doilea partener economic al Italiei, guvernele de la Roma văd în investițiile franceze de peste Alpi un fel de neoimperialism, ca urmare și a disproporției flagrante: investițiile franceze în Italia depășesc 59 de miliarde de euro, pe când cele italiene în Hexagon sunt undeva la 19 miliarde. Preluarea AlItalia, companie simbol din Peninsulă, deși văzută drept salvatoare în 2013, a fost greu digerată, arătându-se pericolul întăririi Parisului ca hub aeronautic internațional în detrimentul Romei. Autoritățile de la Roma s-au opus apoi preluării de către Vivendi, deja primul acționar al Telecom Italia, a celui mai important grup mass-media din Peninsulă, Mediaset.
În sfârșit, Italia a sperat că, după Brexit, cuplul franco-german va deveni un triunghi franco-germano-italian, iar Tratatul de la Elysée, care pune bazele unei cooperări speciale cu Berlinul, va fi completat cu un Tratat de la Quirinale, ce va face din Italia al treilea pilon al motorului european. După o scurtă tatonare, Parisul a dat semne clare că orice format al marilor țări europene nu va pune în discuție parteneriatul special cu Germania. Recentul Tratat de la Aachen, semnat de Emmanuel Macron și Angela Merkel, care apropie și mai mult pozițiile franco-germane, accentuează nemulțumirile la Roma, unde există totuși și voci, precum președintele Sergio Mattarella și premierul Giuseppe Conte, care se tem de o izolare a Italiei pe plan european. Întărirea previzibilă a coaliției guvernamentale de la Roma în urma alegerilor europarlamentare va accentua decuplarea politică a cuplului franco-german și a țărilor care vor intra în dinamica ce va fi produsă de Tratatul de la Aachen (Beneluxul, Țările Nordice și probabil Austria), de Italia și de acele țări guvernate de forțe antisistem.
