De același autor
Recentele alegeri prezidențiale din Egipt (26-28 martie), câștigate de președintele în exercițiu, Abdel Fattah Al-Sissi, cu peste 97% din voturi, au fost întâmpinate cu comentarii destul de ostile ale presei occidentale. Am citit în marile cotidiene sau auzit la marile televiziuni cu difuzare internațională despre „alegerile fără miză“, alegeri caracterizate de „derapaje antidemocratice“ și „descurajarea contracandidaților serioși“, creându-se astfel o interpretare destul de periculoasă – fostul președinte al Fraților Musulmani, Mohamed Morsi, a fost ales democratic, iar președintele Al-Sissi, nu, fundamentalistul Morsi a fost ales, iar generalul Al-Sissi a venit la putere în urma unei lovituri de stat. Or, ce soluție ar fi pentru stabilitatea regiunii, având în vedere și rolul Egiptului ca una dintre puținele ferestre de dialog între Israel și Palestina, în afara generalului Al-Sissi? Desigur, situația politică din Egiptul anului 2018 arată mai rău decât cea din timpul regimului Mubarak. Acum avem de-a face cu un regim sprijinit exclusiv pe armată, în timp ce regimul lui Hosni Mubarak reprezenta o democrație administrată bazată pe Partidul Național Democratic, dar unde, din 2005, inclusiv partide precum Frații Musulmani puteau participa la alegeri, iar marile nume ale presei egiptene puteau avea accente uneori critice la adresa unor aspecte ale regimului. Acum și aceste aspecte au dispărut, militarii având un rol predominant în gestionarea vieții politice cotidiene.
Și totuși, ce soluție alternativă ar fi existat la generalul Al-Sissi? Se uită prea ușor că inițiativa militară care l-a adus la putere pe generalul Al-Sissi în iulie 2013 a fost tocmai riscul transformării Egiptului în republică islamistă. Proiectul constituțional al lui Mohammed Morsi din decembrie 2012 deschidea calea spre un regim autoritar cu accente islamiste. În numai un an de regim Morsi, numeroase personalități laice au fost eliminate din instituțiile culturale egiptene. Cum am fi gestionat o nouă republică a ayatolahilor la frontiera cu Israelul și în vecinătatea UE?
Poate că nu ar trebui să scăpăm din vedere faptul că Egiptul este o țară în război. Aproape că nu este zi în care să nu se întâmple un atentat, iar în Sinai autoritățile de la Cairo au de făcut față unei puternice „insurecții“ a Statului Islamic. La operațiunea Sinai 2018 lansată de armata egipteană pe 9 februarie iau parte nu mai puțin de 60.000 de militari implicați într-un război în toată regula, pe un perimetru de 70.000 de kilometri pătrați. Operațiunea a fost lansată în urma atentatului din 24 noiembrie din orașul Bir al-Abd, în care 325 de persoane și-au pierdut viața la moscheea Raudah. Pentru a nu mai vorbi de sutele de creștini copți și de musulmani sufi uciși în atentatele care au început să lovească țara din 2016 până astăzi!
Miza acestor alegeri și prezența generalului Al-Sissi și a armatei este stabilitatea celei mai mari țări arabe sunite (105 milioane de locuitori) și a regiunilor din care Egiptul face parte – Orientul Mijlociu, Africa Subsahariană, Maghreb. Pur și simplu, pentru moment nu există o altă soluție politică. Cât privește viața politică egipteană, cu partide fărămițate și fără forță (în jur de 100), o problemă foarte mare stă și în faptul că 50% din populația egipteană nu știe să scrie și să citească, iar de la revoluția din 1952, care a dus la instaurarea republicii, Egiptul a cunoscut numai regimuri autoritare. Presiunea demografică (un copil se naște la fiecare 12 secunde, cu alte cuvinte, populația egipteană crește cu un milion de locuitori la fiecare 10 luni, iar densitatea populației egiptene pe suprafața utilă – valea și delta Nilului – este cea mai ridicată din lume) se adaugă problemelor cărora Egiptul nu le poate face față singur și pentru care este nevoie de sprijinul comunității internaționale.
Nu trebuie uitat și contextul dificil prin care trece lumea arabo-musulmană - criza din sânul Consiliul de Cooperare al Golfului, competiția dintre Arabia Saudită și Iran, radicalizarea regimului turc, blocajul israelo-palestinian, perenizarea dezordinii din Libia și războiul din Siria.
Într-o țară în care de milenii tradiția politică este aceea a statului autoritar și centralizat, momentul istoric actual ne obligă la dificila alegere a realpolitik-ului.
