De același autor
Discursul președintelui francez Emmanuel Macron, pronunțat în data de 9 mai, în plenul Parlamentului de la Strasbourg, în închiderea Conferinței privind viitorul Europei, nu a avut la noi în țară ecourile așteptate. Iată de ce mi-am propus să revin asupra acestui eveniment care trebuie privit cu toată atenția având în vedere implicațiile sale pentru forma pe care o va lua Uniunea Europeană și implicit pentru poziția României în cazul în care intențiile lui Macron și ale Franței ar deveni realitate. Sigur că Franța singură nu poate mișca lucrurile în Uniunea Europeană, în pofida leadershipului pe care cu siguranță Emmanuel Macron îl va încarna pentru următorii cinci ani. Important este să subliniem și contextul favorabil care întărește postura președintelui francez de lider al Uniunii Europene. Germania este «jenată» de faptul că pe fondul crizei din Ucraina este considerată responsabilă pentru imposibilitatea Uniunii Europene de a merge până la capăt cu sancțiunile prin oprirea importurilor de gaz natural din Rusia. Acest lucru, cuplat cu relația pragmatică pe care aceasta a dezvoltat-o în trecut cu Rusia, are un impact asupra capacității sale de a asuma un rol conducător în afacerile continentului. Liderii politici germani sunt cel puțin pentru moment în defensivă, în încercarea lor de a recupera pe terenul încrederii în spațial estic, atât cancelarul Olaf Scholz, cât și președintele german Franz Steinmeier care, să nu uităm, primul a făcut obiectul unor critici dure din partea ambasadorului ucrainean la Berlin, iar cel de-al doilea s-a lovit de refuzul omologului sau ucrainean de a-l primi la Kiev. Declarațiile cancelarului Olaf Scholz de la întâlnirea cu Emmanuel Macron la Berlin, în chiar ziua de 9 mai, au darul de a contura ipoteza lăsării întâietății Franței, cel puțin că purtătoare de cuvânt a unor intenții pe care Germania nu le poate susține că port-drapel. Așa s-a întâmplat și într-un alt moment de criză, nu la fel de mare, când în fața neîncrederii esticilor în «Vechea Europă», în momentul deciziei de a-i susține sau nu pe aliații americani și britanici în campania din Irak (2003), Berlinul a preferat să se pună în umbra Parisului. Desigur, poate fi și o manieră de a liniști și unele spirite de la Paris care privesc cu o anumită îngrijorare masivele credite alocate apărării de partenerul german și pericolul dezechilibrării cuplului. Astfel, la Berlin, cancelarul Scholz a salutat Franța drept «forță de inspirație în Europa», declarându-se totodată interesat de proiectul președintelui francez de creare a unei «comunități politice europene» care să cuprindă și Ucraina, și Regatul Unit al Marii Britanii. Italia, pentru a mă referi și la cea de-a treia economie a zonei euro, pare și ea favorabilă unei reforme europene care să o plaseze într-un nucleu dur, astfel încât să se profileze mai bine la nivel politic pe continent, iar tratatul de la Quirinale semnat în toamna trecută de Emmanuel Macron și de premierul Mario Draghi pare să confirme aceste constatări. Olanda este o altă țară care îmi pare favorabilă principiului unei Europe a cercurilor concentrice. Dacă ne uităm la scrisoarea celor 13 țări care se opun reformei avansate de Emmanuel Macron, în care intră Polonia, România, cele trei țări baltice, Finlanda, Suedia, Danemarca, Malta, Cehia, Slovenia, Bulgaria și Croația, avem deja încă o nuanță care ne permite imaginarea taberelor pe continent. În orice caz, cele 13 au capacitatea de a bloca orice reformă a tratatelor. Și atunci putem afirma că reforma imaginată de Macron nu are nicio șansă? Am afirmat-o în mai multe rânduri, un blocaj pe reforma Tratatelor poate stimula Parisul și alte capitale spre găsirea unor formule de apropiere în interiorul Uniunii Europene, așa cum sunt diversele parteneriate industriale care capătă apoi o guvernanță politică.
Există însă și o mare întrebare care ține de capacitatea cuplului franco-german de a gestiona înarmarea Germaniei, având în vedere că până acum echilibrul între cele două părți era asigurat de forța economică și demografică a Germaniei compensată de forța militară și diplomația cu amprenta globală a Franței. Or, nu este deloc sigur că Franța va fi capabilă să digere subțierea echilibrului cu Germania, în pofida faptului că Emmanuel Macron se declara din capul locului foarte atașat cuplului franco-german. Și mai trebuie să avem prezent și faptul că acest dezechilibru se va afirma nu în vremea noului mandat de cinci ani al lui Macron, ci după. Dar la această întrebare, numai timpul și contextul de la acea vreme ne vor oferi un răspuns. Acum, că am creionat contextul și întrebările cu privire la reforma imaginată de Macron, să ne uităm îndeaproape la conținutul acesteia, dincolo de crearea acestei comunități politice europene mai largi, care să înglobeze Ucraina și Marea Britanie.
Planul de reformă al lui Emmanuel Macron
Președintele francez militează pentru o «Europă care să fie stăpâna propriului ei destin, liberă de alegerile sale, o Europă puternică, deschisă către lume, dar în care dorim să ne alegem partenerii și să nu depindem de ei. […] A rămâne deschis fără a fi dependent este o condiție pentru îndeplinirea proiectului european și a democrațiilor noastre». În acest obiectiv general vor fi formulate mai multe politici și strategii. În primul rând, apărarea în sensul „construirii unor sectoare industrial europene” și al unor capacități comune de apărare și ripostă în domeniile spațial, cibernetic, maritim. O mențiune specială este făcută și în legătură cu țările situate pe flancul estic al Uniunii Europene și unde comunitatea europeană trebuie să dispună de capacități proprii pentru a le asigura apărarea și securitatea. De realizarea acestor obiective depinde credibilitatea Uniunii Europene de a fi luată în serios chiar de aliații și partenerii săi la nivel global și regional. Alte axe importante sunt, iar semantica este importantă, corectarea dependențelor și dobândirea unei suveranități și independențe europene în materie energetică și agroalimentară. Succesul acestor ambiții depinde însă de reforma procesului de decizie, considerat prea lent. Această reformă trece prin renunțarea la decizia pe bază de consens, prin eliminarea dreptului de veto, prin decizia pe baza majorității calificate și crearea unor noi instrumente comune – buget, axe de finanțare comună, împrumuturi comune pe piețele internaționale care să aibă ca destinație precisă marile proiecte strategice europene.
Președintele francez recunoaște și înțelege temerile europenilor cu privire la instituționalizarea unei Europe cu mai multe viteze. «Ea există deja», o recunoaște cât se poate de transparent președintele francez. Însă instituționalizarea ei reprezintă condiția sine qua non a realizării obiectivelor ambițioase europene, președintele Macron afirmând nevoia de a-i asigura pe cei care se simt amenințați de o asemenea evoluție că «nu vor fi lăsați pe dinafară». Altfel spus, cultura strategică comună, ambiții și proiecte pe palierul noilor tehnologii, buget și politici financiare comune pentru un nucleu dur, iar pentru cercurile exterioare și comunitatea politică în sens larg, în care prezența este dată de aderarea la valorile generale europene, și includerea în domenii precum cooperare politică, securitate, cooperare energie, transporturi, investiții, infrastructură, ținând seama de diferențele de dezvoltare și de capacitățile diferite de participare la proiecte.
Este esențial să conștientizăm situația României și riscurile cu privire la accentuarea nivelurilor de dezvoltare pentru statele ce ar rămâne, dacă acest proiect se va materializa într-o formă sau alta, în cercurile periferice ale comunității europene.
