Italia, din nou sub semnul tehnocratului providențial

Un nou guvern s-a instalat în Italia. În urma demisiei lui Giuseppe Conte, mandatul formării unei noi echipe care să conducă țara până la finele acestei magistraturi, în martie 2023, a fost încredințat lui Mario Draghi. Acesta a și fost votat de parlament pe 17 februarie, cu o majoritate confortabilă. Super Mario, cum a fost supranumit în urma mandatului său de guvernator al Băncii Centrale Europene, unde a gestionat cu succes ultima criză a Zonei Euro (2011-2012), Mario Draghi, care a condus și Banca Centrală a Italiei, este de mai mulți ani considerat drept omul providențial care poate reforma Italia. Cu toate acestea, abia acum a fost chemat să conducă guvernul, într-un context critic pentru Italia. Nu mă refer la criza sanitară, gestionată mai mult decât onorabil de Giuseppe Conte. Italia are însă de gestionat perioada de după reformarea statului, o reglementare mai suplă și punerea în aplicare a planului de relansare și reziliență, dar și a exercițiului financiar 2021-2027 – fiind marele beneficiar al alocărilor europene (peste 200 de miliarde). Țara nu are numai de imaginat un plan cu obiective care să îi permită reconstrucția economică durabilă, în concordanță cu strategia industrială europeană, dar are nevoie și să adopte o serie de reforme structurale care să „îi elibereze creșterea”, o creștere captivă care a făcut să fie singura mare putere industrială ce are PIB-ul inferior celui de dinaintea marii crize financiare din 2009. Italia are și o problemă în a convinge cu privire la eficiența cheltuirii fondurilor europene iar credibilitatea este în acest moment esențială, întrucât planurile de relansare va trebui să fie acceptate și votate în Consiliul European. Având în vedere rezervele țărilor nordice, în frunte cu Olanda, față de statele din Sud, îndeosebi Italia, cu privire la capacitatea lor de a avea programe de dezvoltare durabilă, putem considera că în acest an Italia trebuie să treacă un adevărat test atât național, cât și european. Iată motivul pentru care a fost desemnat Mario Draghi să conducă guvernul.

Trebuie însă precizat că rețeta tehnocratului providențial în fruntea unui guvern a mai fost experimentată de Italia chiar recent, chiar dacă unii președinți ai Consiliului erau afiliați unor partide. La finele anului 2011 am avut guvernul Mario Monti, un economist prestigios, fost comisar european, dar care s-a epuizat după un an și jumătate. A fost urmat de Enrico Letta, membru al Partidului Democrat, dar cu o solidă expertiză economică și europeană validată în mediul universitar italian și internațional. Chiar Paolo Gentiloni, președinte al Consiliului între 12 decembrie 2016 și 1 iunie 2018, deși politician cu state vechi, a fost un personaj riguros, credibil la nivel european, atipic pentru cei aflați la vârful politicii italiene. Giuseppe Conte a fost soluția Mișcării 5 Stele pentru a conduce guvernul tocmai prin faptul ca acesta nu avea carnet de partid, fiind numai simpatizant al mișcării, și pentru trecutul său universitar, deși mult mai „subțire” decât al celor amintiți mai devreme. Totuși, Conte a avut meritul de a aduce un anumit echilibru și realism european în sânul M5S care să o facă frecventabilă și să o scoată din alianța cu Liga Nordului.

Există ceva în Italia care o împiedică să își fructifice marele potențial, iar personaje de talia lui Mario Monti sau Enrico Letta nu au reușit să le rezolve, în ciuda competenței lor ireproșabile. Problemele s-au perpetuat de la un guvern la altul până în prezent, la cel condus de Mario Draghi. Problema Alitalia, nerezolvată din 2008-2009, problema accesării chibzuite a fondurilor europene, a investițiilor în creșterea productivității, reforma administrației și simplificarea structurilor de decizie – o provocare care l-a îngropat la propriu pe Matteo Renzi în momentul în care a dorit să reducă numărul de parlamentari și să desființeze provinciile (echivalentul județelor noastre), șomajul care depășește 9% în general și 30% în rândul tinerilor, datoria țării care a ajuns la 160% din PIB și care paralizează investițiile, scăderea PIB-ului din 2020 de 8,8%. Toate aceste probleme se regăsesc și pe masa lui Mario Draghi care are și o altă problemă: cea a timpului. De altfel, premierul însuși a spus că nu are intenția să stea mult în fruntea guvernului, nu mai mult decât finele acestei legislaturi. Și mai este ceva ce trebuie depășit în Italia: un sentiment eurosceptic, tot mai pronunțat, care este împărtășit atât la nivelul elitelor, indiferent de opțiunile politice, cât și al cetățenilor.

Succesul lui Draghi depinde de capacitatea partidelor din coaliție de a înțelege momentul istoric și de a-i oferi sprijinul. În caz contrar, și Mario Draghi se va înscrie în galeria experimentelor tehnocrate nereușite. //