Nivelul următor în instituționalizarea nucleului dur european

Emmanuel Macron și Angela Merkel pregătesc la 22 ianuarie aprofundarea relațiilor dintre cele două țări. Locul ales are un simbolism aparte: Aix-la-Chapelle/Aachen, oraș simbolic al sintezei franco-germane, în a cărui catedrală se odihnește Carol cel Mare (regele francilor, dar și „împărat al Occidentului“). Tratatul îl completează pe cel semnat în 1963 la Palatul Elysée de Charles de Gaulle și Konrad Adenauer și care a stat la baza cuplului franco-german. Va cuprinde 6 capitole referitoare la: afaceri europene; pace, securitate și dezvoltare; cultură, educație, cercetare și mobilitate; cooperare regională și transfrontalieră; dezvoltare durabilă, climă și afaceri europene și organizații internaționale.

La articolul 4, alin. 4, este prevăzută instituirea unui Consiliu franco-german de apărare și securitate, un organism politic care va coordona aprofundarea cooperării militare dintre Franța și Germania pe următoarele paliere: asistență militară reciprocă în caz de agresiune, angajamente militare comune la nivel internațional și dezvoltarea de capacități expediționare comune, cooperare militară industrială (precum tancuri și avioane de ultimă generație).

Această aprofundare a cooperării franco-germane, se afirmă în tratat, va fi în cadrul mai larg al NATO, dar finalitatea este, să o spunem deschis, autonomia strategică în raport cu SUA. Redimensionarea angajamentului SUA în Orientul Mijlociu creează un dezechilibru strategic în vecinătatea apropiată a UE care nu poate fi acoperit numai de Franța. În condițiile în care Marea Britanie, care părea să fie partenerul ideal (aspect materializat în acordurile militare franco-britanice de la Lancaster House, încheiate în 2010 de Nicolas Sarkozy și David Cameron, și intervenția comună în Libia), este tot mai absorbită de Brexit și are o agendă europeană imposibil de armonizat cu Parisul, Berlinul devine partenerul ideal. Iar acest lucru intervine și pe fondul asperităților tot mai mari dintre cele două capitale europene și Casa Albă. Divergențele pe linia Paris/Berlin–Washington se tot acumulează: viziunile diametral opuse privind tranziția energetică și climă; acordul cu Iranul și sancțiunile extrateritoriale americane; divergențele comerciale; mutarea Ambasadei SUA la Ierusalim fără consultarea aliaților; anunțul liderului de la Casa Albă privind retragerea unilaterală din tratatul privind armele nucleare cu rază medie de acțiune; retragerea abruptă din Siria, decisă de președintele Donald Trump, care pune o mare presiune pe Franța (care are cinci baze ale forțelor speciale între Kobané și Raqqa); amenințările la adresa Berlinului, cu privire la unele proiecte energetice cu Rusia. Așa-numita taxă GAFA pe care Parisul o va institui la adresa marilor companii americane din industria digitală (Google, Amazon, Facebook, Apple, Microsoft etc.) și pe care o dorește instituită la nivel european până la finele lunii martie a.c. va însemna un nou măr al discordiei între cele două maluri ale Atlanticului.

Tratatul dintre Franța și Germania reprezintă, prin urmare, actul de naștere al Uniunii Europene cu mai multe viteze instituționalizate. Noul tratat expune posibilitatea decuplării cuplului franco-german de la dinamica UE la 27 sau 28 pe toate palierele – politic, strategic, economic și cultural. O Adunare parlamentară franco-germană va fi instituită la începutul lunii februarie și va fi compusă din 100 de parlamentari (50/50), rolul său fiind de a veghea la punerea în practică a deciziilor consiliului ministerial franco-german și de a propune legi care să permită o și mai strânsă cooperare între Paris și Berlin. Alte inițiative franco-germane, aparent neutre din punct de vedere politic, completează acest tablou al primei instituționalizări a nucleului dur european: guvernele de la Paris și Berlin au anunțat încheierea unui acord pentru o integrare în materie de stocare a electricității – crearea unei uzine comune și punerea în sinergie a industriilor de profil. Amintiți-vă de primii pași ai integrării politice europene pornind de la punerea sub o autoritate supranațională a cărbunelui și oțelului!

Proiectele franco-germane (forțe expediționare și proiecte industriale comune în domeniul militar și energetic) vor consuma ample resurse financiare din partea celor două state și este posibil ca tocmai politica europeană de coeziune să fie cea care să aibă de suferit. Deja principiul penalizării prin reducerea fondurilor europene pentru acele state care nu respectă statul de drept pare a fi acceptat atât la Paris, cât și la Berlin. Dar poate că, la un moment dat, și orientările strategice diferite de cuplul Paris-Berlin vor fi așezate sub același principiu. În mod deloc paradoxal, atitudinea Casei Albe față de marii aliați europeni, cu fracturile pe care le comportă, creează un spațiu suplimentar de manevră în UE pentru Rusia.

Suntem oare la București pregătiți să acceptăm eventualitatea transformării clivajelor dintre unele țări ale clubului transatlantic în frontiere instituționalizate? Suntem oare pregătiți să abandonăm teza unei UE și NATOimuabile în fața transformărilor sistemului internațional? Schimbările se vor simți în scurt timp, iar rezultatul lor va însemna o reconfigurare radicală pe parcursul următorilor 20-30 de ani a ceea ce numim „lumea occidentală“.