De același autor
Întrebarea despre relația transatlantică de după Donald Trump continuă să frământe spiritele. Răspunsul se anunță complicat, mai ales în ce-i privește pe europeni, care nu au nicio politică externă comună și cu atât mai puțin o cultură strategică comună. Relansarea relației transatlantice, consolidarea NATO, chiar relațiile cu China și Rusia găsesc înțelegeri diferite în funcție de interlocutor. Motivele acestei situații sunt structurale, determinate de potențialul diferit al aliaților europeni. Și, totodată, după cum bine observa Napoleon Bonaparte, “politica lor e determinată de geografia lor”. Noua abordare a administrației Biden, conștientă de necesitatea de a lucra îndeaproape cu țările aliate, pare a nu fi suficientă. Brexitul reduce simțitor influența americană în sânul UE și creează un spațiu liber pe care încearcă să îl ocupe mai multe țări europene. Conștient de capacitățile sale militare și de influența sa diplomatică, Parisul mizează atât pe complementaritatea la nivel global cu SUA, dar și pe construcția unui pilon european autonom strategic, suveran din punct de vedere tehnologic și care să poată dezvolta cooperări punctuale cu China. Este mesajul pe care președintele francez, Emmanuel Macron, a ținut să îl transmită peste Ocean sub forma unui interviu acordat influentului think-tank Atlantic Council, joi, 4 februarie.
Liderul de la Élysée a precizat de la început că „autonomia strategică” europeană rămâne prioritatea Parisului, concept legat de cel al „suveranității europene”. Aceste două concepte ar fi compatibile cu NATO, s-ar dezvolta în sânul organizației transatlantice, dar ar permite un pilon european autonom și cu o pondere mai mare în decizia din cadrul NATO, având la bază capacități tehnologice proprii. Țările care vor intra în acest pilon vor acorda prioritate tehnologiilor europene în materie de apărare. Președintele francez a catalogat relația transatlantică „pervertită” deoarece „a face parte din NATO înseamnă să beneficiezi de protecția americană și, în contrapartidă, să cumperi armament american”. Parisul va da un prim semnal prin creșterea bugetului apărării și promovarea de parteneriate industriale europene care să dezvolte echipamente militare comune. Însă NATO ar trebui să reflecteze și la noul său rol. „Cine este inamicul ?”, s-a întrebat retoric președintele francez, sugerând că trebuie depășită paradigma Războiului Rece. Acest lucru trece prin complementaritatea SUA-UE și recunoașterea reciprocă a zonelor de responsabilitate specială, chiar recunoașterea și respectarea spaţiilor postimperiale. „Orientul Mijlociu și Africa sunt vecinii noștri”, a spus Macron, „iar nu ai SUA”. UE nu trebuie să fie „dependentă de deciziile SUA”, astfel încât interesele specifice europene să fie prezervate.
Rusia este un alt subiect de interes care nu a fost ocolit de președintele francez. Și aici constatăm același laitmotiv – definirea unor interese specifice europene având în vedere europenitatea geografică, culturală și în termeni de mentalitate a Rusiei. Macron formulează constatarea că „extinderea la maximum” a frontierelor NATO nu s-a tradus și printr-o reducere a conflictelor și a amenințărilor. De asemenea, în opinia sa Rusia trebuie asociată într-o formulă de securitate europeană având în vedere subiectele comune – Ucraina, Belarus.
China a fost o altă mare temă abordată de președintele Franței. După ce a reluat formularea din raportul UE de anul trecut – „China este în același timp un partener, un concurent și un rival sistemic”, Emmanuel Macron a început să nuanțeze. China este un partener apreciat în privința cooperării pe dosarul schimbărilor climatice. În materie comercială și industrială este un rival, așa cum și Statele Unite sunt considerate. Cât privește rivalitatea sistemică UE-China, aceasta se referă la ambițiile geopolitice ale Chinei în regiuni precum cea indo-pacifică. Președintele Macron nu a citat și Africa (francofonă), dar cu siguranță a avut-o în gând. Cu toate acestea, Franța nu va fi pentru o alianță UE-SUA împotriva Chinei, căci acest lucru „ar fi contraproductiv și ar incita China să își intensifice strategia de influență în diverse regiuni și să își reducă cooperarea“ pe anumite dosare de interes comun.
Macron a continuat să considere că cei 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate trebuie să discute despre problemele planetare, reiterând dorința sa de a organiza un summit P5 în cadrul ONU, inițiativă ce trădează o viziune destul de clasică a relațiilor internaționale, bazată pe echilibrul între marile puteri cu dimensiune strategică globală. De altfel, este și ideea de bază transmisă de Macron- Occidentul trebuie să continue să joace rolul central pe scena internațională, dar în cadrul acestuia este nevoie ca SUA să împartă din responsabilități. Rusia aparține civilizației europene și trebuie să se găsească o formulă de cooperare care să producă sinergii cu pilonul european autonom strategic și suveran din punct de vedere tehnologic. De asemenea, o recunoaștere clară a sferelor de influență ale marilor actori, în care Europei să îi fie acceptată prioritatea în Africa și Orientul Mijlociu. Rămâne de văzut și care vor fi partenerii europeni dispuși să urmeze Parisul, dar afirmațiile lui Macron arată că va fi nevoie de multă creativitate pentru relansarea relației transatlantice. //
Comentarii 6
Ioan Vlad Nicolau - 03-01-2021
Don Murieta! Iarăşi eşti alături cu drumul! Nu-i vorba de cine-i îndreptăţit să conducă Europa ci de cum am putea face noi europenii să ne transformăm din neînsemnate ţări într-o unitate economico-plitico-militară puternică, în stare să se impună în faţa celorlalte puteri deja formate sau în curs de formare "shi" dacă s-ar întâmpla minunea, nu cine ar conduce-o ar fi marea problemă, fiindcă dacă asta dacă s-ar realiza, n-ar putea fi altceva decât o federaţie şi federaţiile n-au rege, împărat sau sultan care să le conducă. Au guverne! Franţa ca de altfel şi oricare dintre celelalte ţări componente ar trebui să se supună deciziei luate de către toate celelalte ţări shi asta fără crâcneală! Ei bine, tocmai asta nu poate pricepe Macron şi se pare nici matale! Vino-ţi în fire don Murieta!
Răspundemike - 02-22-2021
"Partenerii europeni dispuși să urmeze Parisul" sunt statele vest-europene (exceptand UK), foste imperii care au avut colonii in Africa si care au controlat Orientul Mijlociu. Asistam la scindarea NATO si UE prin ambitiile statelor mai puternice, iar acest lucru se intampla pentru ca fostele imperii nu concep sa ramana sarace si sa piarda influenta in fostele colonii. Statele estice nu au fost imperii, ci doar niste sateliti ai URSS fara mari pretentii. Cam asa suntem priviti de catre Paris sau Berlin. Bazele americane si rachetele din Est nu sunt privite cu ochi buni la Paris sau Berlin. De fapt, nici nu le mai vor acolo pentru ca pun in pericol relatia cu Rusia si poate si cu China. Parisului nu-i pasa de amenintarile Rusiei la adresa Romaniei sau Poloniei, pentru ca Rusia este vazuta drept un priten bun. Cel putin asta este conceptia vesticilor despre Rusia si despre NATO. Colegii mei balegieni si olandezi au salutat ideea lui Macron de a crea o armata europeana si de a ne desprinde de influenta americana.
RăspundeJoaquin Murieta - 02-22-2021
Shi care ar fi alternativa la suveranitatea Europeana ? Republicile Bananiere din America Latina ? Frantza asha cum e ea acum depasheshte Japonia shi Israelul ca dezvoltare deci n-are nici-un motiv sa copieze Haiti sau republica Dominicana.
RăspundeIoan Vlad Nicolau - 02-21-2021
Nimic nou sub soare, dacă ar fi să ne referim la conceptul politic al Franţei, care de la bun început în politica sa de după al doilea război mondial iniţiată de către De Gaule şi continuată cu intermitenţe variabile ca intensitate şi nuanţă de către toţi urmaşii săi, concept determinat de o aparent inexplicabilă şi blând spus „antipatie“ faţă de salvatorii Franţei, americanii! Spun inexplicabilă, fiindcă în cursul întregului secol XX Franţa după ce fusese grav învinsă şi profund umilită în cursul a două războaie pierdute cu brio împotriva monstrului german, după ce pierduse tot şi lăsase pe câmpurile de luptă în primul 1,4 milioane de morţi, iar într-al doilea mult mai puţini, fiindcă Franţa fuses extrem de repede învinsă, în mai puţin de două luni, (10 Mai 1940-21 Iunie 1940) dar suficient de mulţi, ca mamele lor să aibă ce plânge, fusese salvată de la distrugerea totală în ambele cazuri de către aceleaşi State Unite faţă de care Franţa manifestă o „antipatie“ mai mult decât inexplicabilă. Nu-i vorbă că nici Germania n-are sentimente faţă de americani mai altfel, dar la francezi idiosincrazia-i mai manifestă, mult mai pe faţă şi mult mai fără motiv decât la nemţi. De fapt această nejustificată antipatie cred că este generată de un complex de inferioritate al unui fost imperiu căruia îi este imposibil să creadă că “La grande Nation” este în momentul de faţă o naţiune nu mai altfel decât celelalte naţiuni europene, nici mai mare şi nici mai mică, fără nicio şansă de a mai ajunge vreodată “mare”, adica nicicând şi nici gând să mai ajungă vreodată “imperiu”! Toţi preşedinţii pe care i-a avut Franţa după cel de al doilea război mondial, inclusiv Charles de Gaule marele învins după Germania, au trăit cu falsa impresie, la fel cum trăiseră şi cei de la în 1918, că Franţa a fost învingătoare în ambele războaie, cerând cu insistenţă şi impertinenţă să i se recunoască statutul de învingător, când ea dacă nu interveneau americanii ar fi fost probabil dispărută din istorie. Ei bine, Macron este continuatorul aceloraşi false senzaţii aceleaşi stări de euforie patologică, în care el ca şef al statului Francez se vede în drept şi în măsură să manifeste pretenţii de şef al unei fantomatice structuri mondiale, Europa, cu dreptul de a impune lumii absurdele-i idei, sprijinite nu de realităţi ci de un vis nebunesc iniţiat imediat după războiul al doilea de către De Gaule, continuat de urmaşii lui şi exacerbat astăzi de Macron, care se înfundă din ce în ce mai tare într-o iluzie de măreţie şi grandoare, fără ca pentru asta să aibă suportul politic, economic şi militar, necesar pentr a le impune. El uită un lucru esenţial: pentru a îndeplini un lucru, nu ajunge să vrei. Trebuie neaparat să şi poţi! Şi nici el, nici Franţa şi nici vreo altă ţară europeană nu ar putea-o face singure. Nici măcar Statele Unite! Numai o alianţă trans-atlantică solidă, ar putea să se impună în faţa răului care se ridică asupra noastră ca nori negri şi grei de furtună! Şi dacă da, dacă ar fi ca asta să se realizeze, dacă alianţa absolut necesară şi vitală pentru Europa ar fi să se împlinească, asta în niciun caz avânt ca element decisional Franţa care în ultimele două secole s-a dovedit incapabilă de a gestiona vreo criză majoră, de fiecare dată ajunsă-ntr-o astfel de situaţie capotând jalnic şi ajunsă-n pragul dezastrului, ci de unica forţă capabilă s-o facă în momentul de faţă, Statele Unite Americane!
RăspundeBaderca Danut - 02-17-2021
Macron so lase mai moale.La cat sant ei o forta militara in minutul doi se predau.Libanul avea asteptari din partea Frantei O tara extraordinara,clima poziti geografica ,oameni buni in afaceri o perla a orientului mijlociu a ajuns sa fie demolata la propiu.
RăspundeLiviu - 02-16-2021
Macron, un caraghios cu ifose de mare om de stat; pina una alta ramine in memorie datorita diferentei de virsta (in defavoarea lui) dintre el si nevasta - uite ca exista si gerontofilie, oricit ar aparea de improbabila; cred ca e treaba de psihiatrie...ceva abisal
Răspunde