Turcia-UE: conflict și dependență reciprocă

Poate ar trebui să acceptăm faptul că, la 16 iulie 2016, republica kemalistă a încetat în mod definitiv să existe.

Stefan Popescu 29.11.2016

De același autor

 

Votul din Parlamentul European din 24 no­iem­brie, de îngheţare a negocierilor de aderare cu Turcia (cu o largă majoritate – 479 de voturi pen­tru, 37 contra și 107 abțineri), nu a făcut de­cât să constate o situație de facto. Din 2005 nu mai există dosarul numit „ade­ra­rea Turciei la UE“. Este ipocrit și chiar neproductiv să vor­bim despre un proces de ne­gociere, când niciuna dintre părți nu are interes de a avan­sa lucrurile pe acest dosar. Acest lucru nu înseamnă nici­decum că Europa nu are ne­vo­ie de Turcia și viceversa. UE are nevoie de Turcia, iar Turcia are nevoie de UE și nu numai pentru gestionarea ches­tiunii migratorii. Interdependența dintre cele două părți este evidentă. În jur de 45% din co­merțul Turciei se face cu Uniunea Eu­ro­pea­nă, iar prezența culturală europeană în re­pu­blica turcă este structurală, în ciuda afirmării tot mai accentuate a unei identități proprii. Eli­tele turce și clasa mijlocie au Occidentul drept model cultural. Aceste elite creează un spațiu de contraputere, de contrapondere cul­turală la regimul Erdoğan. În plus, relațiile de parteneriat strategic Ankara-Moscova nu anu­lează rolul stabilizator al Turciei pentru Sud-Estul Uniunii Europene și NATO, angajamentul crucial al acesteia în lupta contra terorismului și cooperarea benefică în materie de dez­vol­ta­re pe care aceasta o exercită în state africane subsahariene sau în Kosovo. Fără îndoială, angajamentul Tur­ciei pe dosarul refugiaților din Orientul Apropiat și Mij­lociu rămâne crucial. În ciuda derivelor regimului Erdoğan, poporul și statul turc și-au în­deplinit în mod exemplar da­toria față de cele aproape 4 milioane de refugiați sirieni, irakieni și afgani. Nu am fi obiectivi dacă nu am re­cu­noaș­te că marile democrații europene nu au făcut ceea ce face Turcia pentru subzistența mi­lioanelor de refugiați, inclusiv ajutorul uma­ni­tar acordat pe teritoriul sirian. În plus, UE a promis Turciei 6 miliarde de euro pentru a o sprijini în dosarul refugiaților, iar Bruxellesul nu a virat decât 10% din această sumă! Prin ur­mare, iritarea Ankarei este legitimă.

 

Pe de altă parte, UE și NATO oferă Turciei po­si­bi­litatea de echilibrare a dependenței stra­te­gi­ce față de Rusia, iar acest lucru devine și mai important în condițiile impasului strategic re­gio­nal în care se află Ankara (vizita din Cri­meea din 23-25 noiembrie a unei importante delegații turce în frunte cu doi consilieri ai pre­ședintelui Erdoğan arată o resemnare cla­ră a rolului Turciei în Marea Neagră).

 

Cu toate acestea, UE nu poate trece cu ve­de­rea accentuarea naturii represive a regimului reprezentat de domnul Erdoğan. Potrivit unor estimări, circa 110.000 de persoane (dintre care 6.000 de cadre didactice suspendate du­pă evenimentele din 15-16 iulie au fost recent reintegrate) au fost date afară din ad­mi­nis­trație, instituții de forță, instituții de în­vă­țământ, presă etc., inclusiv antreprenori, iar nu­mărul persoanelor aflate în detenție a ajuns undeva la circa 37.000. Magistratura a fost epurată de aproape 30% din efective și, în condițiile controlului justiției, ne putem în­treba în mod legitim cum se vor desfășura pro­cesele celor judecați pentru opoziția lor fa­ță de regimul Erdoğan. Arestarea liderilor par­tidului parlamentar pro-kurd (moderat) HDP, pro­misiunea de restabilire a pedepsei cu moar­tea și anunțata reformă constituțională pentru stabilirea unui regim hiperprezidențial nu pot fi trecute cu vederea. De asemenea, ares­tarea șefilor redacției cotidianului ke­ma­list Cumhuriyet. Aceste acțiuni ne fac să ne gândim la stabilitatea pe termen lung a Turciei, dar și la acomodarea NATO cu un stat-membru cu regim autoritar.

 

Și, cu toate acestea, respingerea Turciei, dis­tanțarea față de această țară importantă nu este o soluție. O asemenea atitudine ar trans­forma Ankara într-o capitală exclusiv a Ori­entului Mijlociu, într-o a doua Arabie Saudită. Poate că ar trebui să acceptăm faptul că, la 16 iulie 2016, republica kemalistă a încetat în mod definitiv să existe și că avem de-a face cu un alt regim politic. Am amintit deja ne­cesitatea ca UE să își respecte angajamentele față de Ankara pe dosarul refugiați. Totodată, trebuie salutată și sprijinită noua atitudine a Ankarei de îndeplinire cu strictețe a misiunii de combatere a jihadiștilor și a Statului Isla­mic. Episodul complezenței tactice față de ISIS a apus definitiv. Mai trebuie amintită și noua atitudine constructivă a Turciei față de necesitatea procesului de tranziție din Siria, proces care, în noua opinie a Ankarei, trebuie să implice toate forțele din Siria.

 

Politica internațională se face cu luciditate, iar momentul actual istoric, în ciuda difi­cultăților, condamnă la realpolitik, la rapor­tarea pe termen lung – singura cale de suc­ces atunci când operăm cu state din Orient – și luarea în considerare a Islamului ca noul element esențial al afirmării turce. Regimul Erdoğan nu este altceva decât întoarcerea la o permanență istorică a Turciei, aceea de a deveni unul dintre statele-far ale lumii mu­sulmane sunnite

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22