De același autor
Votul din Parlamentul European din 24 noiembrie, de îngheţare a negocierilor de aderare cu Turcia (cu o largă majoritate – 479 de voturi pentru, 37 contra și 107 abțineri), nu a făcut decât să constate o situație de facto. Din 2005 nu mai există dosarul numit „aderarea Turciei la UE“. Este ipocrit și chiar neproductiv să vorbim despre un proces de negociere, când niciuna dintre părți nu are interes de a avansa lucrurile pe acest dosar. Acest lucru nu înseamnă nicidecum că Europa nu are nevoie de Turcia și viceversa. UE are nevoie de Turcia, iar Turcia are nevoie de UE și nu numai pentru gestionarea chestiunii migratorii. Interdependența dintre cele două părți este evidentă. În jur de 45% din comerțul Turciei se face cu Uniunea Europeană, iar prezența culturală europeană în republica turcă este structurală, în ciuda afirmării tot mai accentuate a unei identități proprii. Elitele turce și clasa mijlocie au Occidentul drept model cultural. Aceste elite creează un spațiu de contraputere, de contrapondere culturală la regimul Erdoğan. În plus, relațiile de parteneriat strategic Ankara-Moscova nu anulează rolul stabilizator al Turciei pentru Sud-Estul Uniunii Europene și NATO, angajamentul crucial al acesteia în lupta contra terorismului și cooperarea benefică în materie de dezvoltare pe care aceasta o exercită în state africane subsahariene sau în Kosovo. Fără îndoială, angajamentul Turciei pe dosarul refugiaților din Orientul Apropiat și Mijlociu rămâne crucial. În ciuda derivelor regimului Erdoğan, poporul și statul turc și-au îndeplinit în mod exemplar datoria față de cele aproape 4 milioane de refugiați sirieni, irakieni și afgani. Nu am fi obiectivi dacă nu am recunoaște că marile democrații europene nu au făcut ceea ce face Turcia pentru subzistența milioanelor de refugiați, inclusiv ajutorul umanitar acordat pe teritoriul sirian. În plus, UE a promis Turciei 6 miliarde de euro pentru a o sprijini în dosarul refugiaților, iar Bruxellesul nu a virat decât 10% din această sumă! Prin urmare, iritarea Ankarei este legitimă.
Pe de altă parte, UE și NATO oferă Turciei posibilitatea de echilibrare a dependenței strategice față de Rusia, iar acest lucru devine și mai important în condițiile impasului strategic regional în care se află Ankara (vizita din Crimeea din 23-25 noiembrie a unei importante delegații turce în frunte cu doi consilieri ai președintelui Erdoğan arată o resemnare clară a rolului Turciei în Marea Neagră).
Cu toate acestea, UE nu poate trece cu vederea accentuarea naturii represive a regimului reprezentat de domnul Erdoğan. Potrivit unor estimări, circa 110.000 de persoane (dintre care 6.000 de cadre didactice suspendate după evenimentele din 15-16 iulie au fost recent reintegrate) au fost date afară din administrație, instituții de forță, instituții de învățământ, presă etc., inclusiv antreprenori, iar numărul persoanelor aflate în detenție a ajuns undeva la circa 37.000. Magistratura a fost epurată de aproape 30% din efective și, în condițiile controlului justiției, ne putem întreba în mod legitim cum se vor desfășura procesele celor judecați pentru opoziția lor față de regimul Erdoğan. Arestarea liderilor partidului parlamentar pro-kurd (moderat) HDP, promisiunea de restabilire a pedepsei cu moartea și anunțata reformă constituțională pentru stabilirea unui regim hiperprezidențial nu pot fi trecute cu vederea. De asemenea, arestarea șefilor redacției cotidianului kemalist Cumhuriyet. Aceste acțiuni ne fac să ne gândim la stabilitatea pe termen lung a Turciei, dar și la acomodarea NATO cu un stat-membru cu regim autoritar.
Și, cu toate acestea, respingerea Turciei, distanțarea față de această țară importantă nu este o soluție. O asemenea atitudine ar transforma Ankara într-o capitală exclusiv a Orientului Mijlociu, într-o a doua Arabie Saudită. Poate că ar trebui să acceptăm faptul că, la 16 iulie 2016, republica kemalistă a încetat în mod definitiv să existe și că avem de-a face cu un alt regim politic. Am amintit deja necesitatea ca UE să își respecte angajamentele față de Ankara pe dosarul refugiați. Totodată, trebuie salutată și sprijinită noua atitudine a Ankarei de îndeplinire cu strictețe a misiunii de combatere a jihadiștilor și a Statului Islamic. Episodul complezenței tactice față de ISIS a apus definitiv. Mai trebuie amintită și noua atitudine constructivă a Turciei față de necesitatea procesului de tranziție din Siria, proces care, în noua opinie a Ankarei, trebuie să implice toate forțele din Siria.
Politica internațională se face cu luciditate, iar momentul actual istoric, în ciuda dificultăților, condamnă la realpolitik, la raportarea pe termen lung – singura cale de succes atunci când operăm cu state din Orient – și luarea în considerare a Islamului ca noul element esențial al afirmării turce. Regimul Erdoğan nu este altceva decât întoarcerea la o permanență istorică a Turciei, aceea de a deveni unul dintre statele-far ale lumii musulmane sunnite