Uniunea Europeană și „problema turcă“

Turcia oscilează între dorința de a fi un partener al comunității euro-atlantice, un membru influent al Uniunii Europene și proiectele sale de a se afirma ca putere regională majoră și a deveni ea însăși centrul unui sistem supranațional.

„Occidentul nu ne iubește. Vrea numai să ne exploateze bogățiile și acesta este mo­tivul pentru care se implică în con­flictele din Orientul Mijlociu.“ „Vreau să vă spun deschis că străinii iubesc petrolul, aurul, dia­mantele și mâna de lucru ieftină din lumea islamică. Le plac conflictele, con­frun­tările și certurile în Ori­entul Mijlociu. Dar, cre­deți-mă, noi nu le suntem pe plac.“ „Par amicii noș­tri, dar vor să ne vadă morți, le place să vadă cum ne mor fiii. Până când îi vom suporta?“ Aceste cuvinte au fost pro­nunțate de președintele turc Recep Tayyip Erdoğan acum un an, în fața re­pre­zen­tan­ților a 57 de state musulmane reuniți la Is­tanbul în cadrul Comitetului permanent de cooperare economică al Organizației Conferinței Islamice. Potrivit liderului turc, „unica soluție pentru depășirea cri­zelor lumii islamice este unitatea, soli­da­ri­tatea și alianța“. La exact un an după pronunțarea acestor cuvinte, Uniunea Eu­ropeană a anunțat că va deschide – la ju­mătatea lui decembrie - următorul capitol de negocieri cu privire la aderarea Turciei, un proces aflat în impas din 2005, şi va pregăti alte capitole de negociere în pri­me­le trei luni din 2016.

Desigur, importanța Turciei pen­tru Uniunea Europeană și NATO este de netăgăduit. Po­zi­ția geografică a Turciei, la con­fluența Asiei și Europei, ve­ci­nătatea cu Iranul, Irakul, Siria și Caucazul face din această țară un partener incon­turnabil al Occidentului. Ponderea ei de­mo­grafică (78 de milioane de locuitori), economică (a 15-a economie mondială) și militară (a doua armată din Orientul Mij­lociu, după Israel), la care se adaugă afi­ni­tățile cu țările turcofone din Caucaz (Azer­baidjan) și Asia Centrală (Kazahstan, Uz­bekistan, Turkmenistan și Kîrgîzstan), o diasporă turcofonă consistentă în țări eu­ropene (Germania – între două și trei mi­lioane, Bulgaria – în jur de 750.000 de po­maci, Cipru – circa 250.000) și din Levant (Siria – în jur de 1,5 milioane de turk­meni) și prezența în Balcani îi conferă un rol de placă turnantă și îi justifică pe de­plin aspirațiile de putere regională. Tra­di­ții­le moștenite din perioada otomană îi per­mit să aspire la rolul de stat-far al lu­mii sunnite. Chiar fragilitățile Turciei (18-20 milioane de kurzi în interiorul fron­tier­e­lor, din ce în ce mai radicalizați; destinație și loc de trecere pentru migranți proveniți din întreg Orientul Mijlociu) sporesc im­portanța acestei țări pentru Europa. Este și motivul pentru care Uniunea Euro­pea­nă a semnat cu Turcia al doilea acord de asociere (12 septembrie 1963, la circa doi ani după Grecia). De atunci și până acum, adeziunea Turciei la Uniunea Europeană a fost trenată sub diverse motive, cel mai adesea invocat fiind încălcarea drepturilor omului. De-abia în timpul campaniei din 2007, candidatul de atunci la președinţia Franței, Nicolas Sarkozy, recunoștea o par­te din adevăratele motive: „Nu voi explica școlarilor francezi că frontierele Europei sunt cu Irakul și Siria. În momentul în care vom face din Kurdistan o problemă europeană, nu vom avan­sa deloc lucrurile [pe calea integrării]“.

Într-o Uniune Europeană condusă pe baza echili­bru­lui de putere pur și simplu nu este loc pentru o țară de dimensiunile demo­gra­fice și economice ale Tur­ciei și mai ales pentru o țară cu ambițiile Turciei. De bine, de rău, cuplul fran­co-german încearcă să fie echilibrat: Germania deține puterea economică și demografică (82 de milioane de locuitori, față de 67 ai Franței), iar Franţa, prin sta­tutul său de membru permanent al Con­si­liului de Securitate ONU și potențialul mi­litar (capacitate de proiecție și arsenal nu­clear), are o anumită proeminență po­li­tică. Acest echilibru este tot mai fragil în­tr-o lume în care economia dictează. Cum ar putea, în mod real, atât Parisul, cât și Berlinul să accepte în cadrul unei Uniuni în care dau tonul o țară care la orizontul 2040 va avea 100 de milioane de locuitori și perspectiva de a deveni a opta economie mondială? În plus, ambițiile extraeuropene ale Franței, Germaniei și Marii Britanii nu sunt antioccidentale, precum ambițiile Tur­ciei de a deveni stat-far în lumea sun­nită. Spațiile postimperiale franceze (Fran­cofonia) și britanice (Commonwealth și chiar alianța privilegiată cu Washingtonul) sunt complementare proiectului euro­pean, conferindu-i acestuia ambiții plane­ta­re, în timp ce proiectul postimperial al domnilor Davutoğlu și Erdoğan, nu.

Cum poate fi integrată în Uni­u­nea Europeană o țară care nu acceptă construcția de lăcașuri creștine pe teritoriul său, dar are pre­tenția ca celelalte țări să accepte cons­truc­ția de moschei pentru comunitățile turce? În peste 90 de ani de la proclamarea republicii turce, o singură autorizație a fost acordată pentru ridicarea unui lăcaș creștin (în ianuarie 2015, pen­tru comunitatea siriacă ortodoxă). Ultima biserică creștină fusese construită în Istanbul în anul 1914!

Astăzi, Turcia este o ceea ce Fareed Za­ka­ria (citat de cotidianul britanic The Guar­dian) numește „illiberal democracy“, o țară care organizează alegeri în mod re­gulat, dar care fraudează procesele elec­torale în favoarea regimului aflat la pu­te­re, un guvern care îi hărțuiește pe jur­na­liști și pe criticii regimului.

Pozițiile ambigue ale Turciei, manifestate de-a lungul timpului, ridică și ele un semn de întrebare cu privire la o even­tua­lă integrare în Uniunea Europeană. Pre­zența a 30.000 de militari turci în ju­mă­ta­tea de nord a Ciprului și colonizarea, din 1974 și până azi, a circa 120.000 de turci anatolieni fac din republica turcă singurul stat care ocupă și colonizează un teritoriu al Uniunii Europene. Totodată, șicanarea Greciei, țară aflată în evidentă inferioritate strategică, nu este compatibilă cu un stat care își dorește integrarea în Uniunea Eu­ropeană. Analistul Ted Galen Carpenter ara­tă într-un articol recent publicat în re­vista americană National Interest că, nu­mai în cursul anului 2014, forțele aeriene turce au violat de 2.000 de ori spațiul ae­rian grec. Problema cea mai preocupantă este însă jocul dublu pe care Ankara îl practică vis-à-vis de organizația Statul Is­lamic, în ciuda presiunilor occidentale. Phi­lippe Migault, director de cercetări la Institutul de Relații Internaționale și Stra­tegice (Paris), atrage atenția asupra inte­reselor divergente dintre, pe de o parte Ankara, de cealaltă parte, Bruxelles și Wa­shington, pe dosarele Siria și Irak: „Statul Islamic vinde fără nicio opreliște petrol la frontiera cu Turcia și autoritățile turce închid ochii în fața fluxului nes­fâr­șit de camioane-cisternă care circulă în­tre teritoriul turc și zonele controlate de Statul Islamic. Turcia este astfel complice teroriștilor, în măsura în care, dacă ar decide să își închidă în mod ermetic fron­tiera, ar fi în măsură foarte repede să stopeze cea mai mare parte a veniturilor Statului Islamic. În același timp, Ankara închide ochii și în fața combatanților ca­re ajung în Siria prin teritoriul ei. (...) Es­te greu de realizat o coaliție împotriva Statului Islamic cu țări care nu vor să îl combată. (...) Potrivit unor estimări, tur­cii îi bombardează în medie de șapte ori mai mult pe kurzi decât pe combatanții Statului Islamic. (...) Turcia este o bază de plecare pentru atacurile americane con­tra Statului Islamic, și-a deschis spa­țiul aerian aparatelor franceze care de­co­lează de pe Charles de Gaulle pentru a bombarda ISIS, dar se ferește serios să grăbească sfârșitul celor pe care putem să-i numim protejații ei“. În sfârșit, ri­valitatea strategică cu Rusia în Orientul Mijlociu și Apropiat adaugă un element care complică relațiile Ankarei cu Uni­u­nea Europeană. Recenta inculpare pentru spionaj a directorului cotidianului cu ve­deri de stânga Cumhuriyet, Can Dündar, și a șefului redacției de la Ankara, Erdem Gül, care riscă 20 de ani de închisoare pentru motivul de a fi publicat fotografii care dovedesc livrările turce de armament pentru combatanții din Siria, pune sub semnul întrebării dacă Turcia este astăzi parte a soluției căutate de Uniunea Eu­ro­peană în Orient.

Toate aceste probleme ne arată o țară care oscilează între dorința de a fi un partener al comunității euro-atlantice, un membru in­fluent al Uniunii Europene și pro­iectele sale de a se afirma ca putere re­gională majoră și a deveni ea însăși cen­trul unui sistem supranațional. Mutațiile pe care le înregistrează această mare țară ar trebui să dicteze Uniunii Europene in­tegrarea Balcanilor de Vest și, mai ales, în­tărirea statelor aflate în periferia sud-est europeană (Grecia, Bulgaria și România) prin relansarea economică, întărirea sta­tului de drept și oprirea declinului de­mo­grafic (Parag Khanna folosește termenul Istanbulgaria, pentru a defini trans­for­ma­rea țării de la sud de Dunăre într-o ade­vărată periferie a metropolei de pe Bos­for).