De același autor
Alegerile legislative din 21 iunie au fost de fapt un plebiscit pentru președintele Aleksandar Vučić și pentru formațiunea sa politică, SNS – Partidul Progresist Sârb, catalogat pe eșichierul politic în rândul dreptei conservatoare și aflat de 8 ani la putere. Acesta a obținut 63% din voturi, ceea ce înseamnă 189 de mandate din totalul de 250 al legislativului de la Belgrad. Cu 56 de mandate mai mult decât acum patru ani. Dacă adăugăm și faptul că partenerul de guvernare, Partidul Socialist Sârb – SPS, a obținut 11%, putem spune că, practic, opoziția ocupă de acum înainte un loc marginal pe scena politică sârbă.
Deși presa europeană a abundat în paralele între Aleksandar Vučić și Viktor Orbán, deși a pus victoria președintelui sârb în special pe seama vizibilității din timpul pandemiei, când opoziția a fost absentă din peisajul mediatic central, în Uniunea Europeană este apreciată stabilitatea politică de la Belgrad. Este apreciată mai ales gestionarea episodului de criză bugetară gravă dintre 2014 și 2016, când deficitul bugetar al Serbiei a ajuns la 6,6% din PIB, iar datoria, la mai mult de 70% și când autoritățile de la Belgrad au reușit o redresare spectaculoasă salutată de lumea financiară internațională: datoria a fost «coborâtă» la 52% din PIB și începând cu 2017 s-a ajuns la echilibru bugetar. Sigur că acest lucru a fost posibil cu o politică de austeritate riguroasă ce a însemnat înghețarea angajărilor în sectorul public și a salariilor din administrație, scăderea pensiilor. Acordul de stabilizare încheiat de guvernul de la Belgrad cu FMI poate fi considerat un adevărat model. A fost încheiat pe o perioadă de 30 de luni pentru a înscrie pe termen lung eforturile de redresare: cheltuielile cu pensiile și cu administrația publică nu vor putea depăși 10% din PIB.
Să recunoaștem că există o anumită resemnare occidentală cu privire la cadrele în care se manifestă democrația în țările din Balcanii occidentali, iar stabilitatea și evoluția pozitivă a economiei sunt cele ce contează. Și totuși, o anumită doză de realism nu trebuie exclusă, iar aici mă gândesc la nevoia unei direcții politice stabile pentru a se ajunge la un acord cu fosta provincie Kosovo și pentru normalizarea durabilă a relațiilor cu vecinii, și ele marcate puternic de trecutul războaielor iugoslave. Actuala putere de la Belgrad a reușit să desfășoare un joc foarte abil pe plan internațional, între Moscova și Washington. De altfel, înainte de anunțarea rezultatelor alegerilor, președintele Vučić își făcuse deja agenda internațională, stabilindu-și, după prima vizită la Moscova pe 24 iunie, o întâlnire la Washington pe 27 iunie, unde trebuia să îl întâlnească pe președintele kosovar Hashim Taçi. Etapa americană a fost amânată în urma inculpării liderului kosovar de către justiția internațională pentru crime contra umanității. Din reperele internaționale ale președintelui sârb lipsesc Bruxelles-ul ori altă capitală europeană, ceea ce arată că balansul strategic al Serbiei este între Moscova și Washington. Este însă și o chestiune de percepție a sârbilor cu privire la capitalele care au cu adevărat capacitate de influență la nivel regional și, în mod special, pe dosarul Kosovo. De altfel, în ce privește Uniunea Europeană există un sentiment de resemnare al populației sârbe puternic marcată de amintirea războiului din 1999. Acest sentiment este rezultatul faptului că sârbii, deși dornici în mare majoritate de a intra în UE, au sentimentul că Bruxelles-ul și celelalte capitale europene sunt favorabile albanezilor. Totodată, chestiunea aderării la UE a fost avansată pentru prima dată în 2003. De atunci și până acum au trecut 17 ani, iar timpul erodează interesul. Și acest timp prea lung a dus la opțiunea în favoarea unui regim politic marcat de accente iliberale.
Riscul pierderii de viteză din partea Uniunii Europene pe teren sârbesc este cât se poate de real și periculos, având în vedere importanța strategică a țării și a regiunii. Actori extraeuropeni, precum China, încearcă să își consolideze prezența în cea mai mare țară a Balcanilor de vest: companiile chineze au cumpărat unele dintre cele mai mari instalații industriale din Serbia, inclusiv o fabrică de oțel din Smederevo și o mină de cupru din Bor. Din acest punct de vedere, al jocului geopolitic multidimensional, paralela între Viktor Orbán și Aleksandar Vučić este cât se poate de pertinentă.
Cu victoria eclatantă a lui Aleksandar Vučić și a partidului său, se consolidează un adevărat cordon al regimurilor iliberale, plecând din Balcanii occidentali, trecând prin Ungaria și ajungând până pe țărmurile Mării Baltice. //
