De același autor
Stilul politicii externe a SUA în era Trump este caracterizat de mulți observatori ca un veritabil „gambling” (joc de noroc ce implică riscuri). Tonul dur al președintelui Trump la adresa dictatorului nord-coreean Kim Jong-un a părut inițial să-l fi adus pe acesta din urmă la masa tratativelor. Dar în prezent, mai ales în urma unor declarații lipsite de tact ale lui John Bolton, consilierul pe probleme de Securitate Națională al lui Trump, Jong-un pare că s-a răzgândit și nu mai vrea să participe la summit-ul istoric cu Trump de la Singapore, programat pentru 12 iunie. Retragerea SUA din acordul cu Iranul nu pare, deocamdată, să anunțe beneficii diplomatice. La fel, nu se știe dacă vor exista beneficii de pe urma mutării ambasadei SUA la Ierusalim și recunoașterii acestui oraș multietnic, simbolic pentru mai multe religii abrahamice, drept capitala Israelului. Până una-alta, inițiativa a declanșat un val de proteste palestiniene și armata Israelului a făcut o baie de sânge în rândul protestatarilor neînarmați de la frontiera cu Gaza, ucigând zeci de palestinieni și rănind câteva mii cu arme de foc în ziua inaugurării ambasadei SUA la Ierusalim. Realpolitik-ul american favorabil unei singure părți, Israelul, se manifestă tot mai cinic în era Trump.
Semnificativ pentru noi este că, mulțumită coaliției actuale de guvernare ce a confiscat deciziile majore, inclusiv în politica externă, ne plasăm tot mai mult în liga rebelă a țărilor UE cu orientare antieuropeană. Calculele șmecherașului-șef care conduce țara sunt că ar fi indicat să „se dea bine”, indiferent de consecințe, cu Șefuʹ de la Washington via Benjamin Netanyahu, aliniindu-se în acest proces cu Ungaria lui Viktor Orban și cu alte țări din Estul și Centrul Europei care își umflă musculatura față de Bruxelles. Așa se explică blocarea de către Ministerul Afacerilor Externe al României, alături de diplomațiile din Ungaria, Cehia și Austria, a unui document prin care UE condamna mișcarea diplomatică riscantă a SUA de a-și muta reprezentanța la Ierusalim – un document menit să fie și un semnal pentru Iran cu privire la poziția echilibrată a UE. Și prezența României la recepția de deschidere a ambasadei americane cu pricina, pe care cele mai multe state au tratat-o cu răceală diplomatică. Consecințele nu întârzie însă să apară: ambasadorul palestinian în România, dl Fuad Kokaly, tocmai a fost rechemat la Ramallah.
Trump are, cel puțin, scuza de a fi promis în campanie că va recunoaște Ierusalimul drept capitală a Israelului – actualul președinte al SUA invocă și faptul că predecesorii săi au făcut promisiuni similare în campanie, fără a le fi onorat. Dar PSDragnea n-are nicio scuză că urmează aceste politici hazardate. Partidul cu pricina n-a promis în campania pentru alegerile legislative din 2016 că va susține Ierusalimul drept capitala Israelului sau că va întoarce spatele UE în chestiuni atât de sensibile de politică externă precum conflictul israelo-palestinian. De unde au apărut aceste noi „strategii”? De la consilierii israelieni? Din micile calcule găinărești ale șefului din Kiseleff?
România, cu PSDragnea la putere, a devenit astfel o rebelă fără voie. Dintr-o țară accentuat pro-europeană ne trezim peste noapte în liga anti-europeană a autocrațiilor din Est. Evident, și din cauza afinităților elective „iliberale” (a se citi autoritare) dintre Viktor Orban și Nașul teleormănean. Cel din urmă n-are în realitate nicio strategie coerentă de politică externă. Mai plauzibil e că face mici socoteli oportuniste de fost tejghetar care vrea să prospere prin noi potlogării. Mai ieri se debarasa de foștii parteneri de afaceri din Teleorman, cu care deschisese birturi sătești și luase în locație de gestiune proprietăți ale statului, al căror unic proprietar a devenit ulterior. Azi, fostul barman și bișnițar se înfoaie la șeful statului și îl acuză, nici mai mult, nici mai puțin, că „sabotează și subminează guvernul” de paiațe agramate și că amenință prim-ministrul „în stil mafiot”. Ca un bonus, că el, Iohannis, se poartă ca un „tătuc”. Hoțul strigă „hoții”. Șeful bandei pesediste de tâlhari s-a săturat să fie numit „mafiot” de adversarii politici și de societatea civilă. Așa că a început să-l împroaște suprarealist cu dezagreabilul epitet și cu altele pe președintele țării, după ce acesta din urmă a cerut de mai multe ori demisia catastrofalei Dăncilă/Docilă și a criticat neghiobiile actualului guvern.
Războiul Rece dintre Dragnea și guvernul lui de paie, pe de o parte, și președintele Iohannis, pe de altă parte, e unul politic. Dar e un război ciudat, pentru că președintele Iohannis n-ar trebui să țină, de unul singur, loc de opoziție. Practic, faptul că Dragnea își concentrează artileria grea asupra lui Iohannis e un nou indiciu al eșecului opoziției de a exista, pur și simplu, pe scena politică, prin inițiative și acțiuni reale, nu doar prin solidarizări leneșe cu mesajele șefului statului.
E însă perfect legitim ca președintele țării să reacționeze ferm în fața politicii externe aventuroase a diletantului tejghetar din Teleorman, care ignoră consultarea cu alte instituții în decizii ce pot pune în pericol securitatea cetățenilor. La fel cum e pe deplin justificat să critice incompetența crasă a actualului guvern – o critică susținută punctual, în privința proiectelor cu finanțare europeană, și de comisarul european PSD Corina Crețu. Nu e vorba doar de gafele din politica externă, ci și de economia scăpată de sub control, politicile fiscale imprevizibile, inflația record, instabilitatea financiară, investițiile publice etern împotmolite. Guvernul supus stimabilului bișnițar se pricepe la machiavelâcuri dictate din Kiseleff, dar nu și la economie, construcții, salarizare, finanțe, fiscalitate. Toate merg prost, dar Iohannis e acuzat moralizator și cu ambâț de sforarul suprem că încearcă o „subminare” când spune adevărul despre colosala nepricepere a guvernanților.
Situația e atât de critică, încât mulți au ajuns la exasperare și lehamite. Țărișoara plutește în derivă, cu un prim-ministru incapabil să formuleze o frază cu sens, care, în plus, vorbește straniu despre sine și un misterios prim-ministru (la persoana a treia), ca și când ar fi două persoane diferite. „Direcția” derivei e rebelă și oportunistă – tot mai incertă în raport cu UE. Într-o zonă oarecum gri, mai puțin radicală ca Ungaria lui Orban, dar suficient de suveranistă și autoritaristă pentru a se îndepărta, probabil ireversibil, de nucleul democratic al Europei și a fi prinsă în plasa despotismului ce a contaminat flancul estic al UE. Un curent girat, desigur, de Rusia lui Putin și vag binecuvântat de Trump și Netanyahu. Cu diferența că genul ăsta de politică nu poate face România „great again”, ci doar „grey again” – în cel mai fericit caz.
