Direcţia greşită a Europei şi tăcerea României

Tom Gallagher 27.10.2015

De același autor

Probabil că România se va trezi din somnolență în momentul în care va fi limpede că lipsa de acțiune în ceea ce privește viitoarele răsturnări demografice, care produc noi clivaje la nivelul UE, nu este oportună.

 

Ce au în comun gestiunea dezastruoasă a cri­zei migranților, a monedei unice și eșe­cul Europei Occidentale în prevenirea na­țio­nalismului toxic, responsabil de dis­tru­ge­rea fostei Iugoslavii în 1990? Toate arată faptul că Uni­u­nea Europeană e o ins­ti­tu­ție mediocră, atunci când vine vorba despre an­ti­ci­pa­rea și evitarea problemelor, gestionarea crizelor reale și aplicarea propriilor valori de solidaritate pa­neu­ro­pea­nă, așa cum popoarele Iu­go­slaviei au descoperit pe pro­pria piele în urmă cu 25 de ani.

Dar erorile continuă să se acumuleze, pen­tru că niciun lider nu și-a văzut cariera dis­trusă de astfel de eșecuri. UE își in­su­larizează procesul de luare a deciziilor în ra­port cu cetățenii europeni. Ei nu mai re­prezintă un factor care trebuie luat în cal­cul înainte de adoptarea marilor decizii. Es­te puțin probabil că Angela Merkel s-a gân­dit la cum va reacționa electoratul din Franconia și Bremen față de politica sa im­pulsivă de a-i invita pe refugiați (și pe mulți alții care se pretind refugiați) în țară, în absența infrastructurii capabile să îi absoarbă.

Și, cum a devenit puțin probabil ca ea să participe la viitoarele alegeri pentru a cere electoratului german peste doi ani un al patrulea mandat, d-na Merkel se com­por­tă ca avocatul radical al unei lumi fără fron­tiere teritoriale, fără economii na­țio­nale sau forțe armate interne. Cu alte cu­vinte, este promotorul evanghelic al stân­gii - liberale, ecologiste și contra-culturale -, precum și al forțelor corporatiste ca­pi­ta­lis­te care visează la crearea unei singure or­dini globale: din perspectiva lor, această lu­me capitalistă, postcapitalistă și an­ti­ca­pi­talistă va fi, în mod unic, progresistă.

 

Consensul corect politic

 

Mogulii capitaliști și alternativa verde sunt în consens pe un mare subiect: so­cietățile coagulate în jurul loialităților și intereselor naționale nu ar trebui să facă par­te din noua ordine globală. Tocmai de aceea sunt percepute cu atâta ostilitate la Ber­lin preocupările multora dintre est-eu­ropeni față de menținerea tradițiilor na­țio­nale bazate pe religie și limbă, pe fondul altor încercări imperiale de a le eradica.

Din nefericire, Merkel nu este singurul li­der care suferă de un complex de tip Me­sia, care o convinge că poate renunța la ori­entarea creștin-democrată a partidului său și la modelul consultativ care se pre­su­pune că există la nivelul procesului de­ci­zional al UE. La conducerea Bisericii Ca­tolice vedem o tipologie similară, care cre­de în menirea unică de a plasa Biserica în centrul dezbaterii despre schimbările cli­ma­tice, în timp ce face foarte puțin pen­tru supraviețuirea creștinilor vânați în Si­ria și Irak, ale căror biserici sunt dis­truse.

Papa Francisc și Merkel sunt, de fapt, niș­te provinciali. Ea nu a ieșit din Germania de Est până la 40 de ani, iar el și-a pe­tre­cut cea mai mare parte a vieții într-o Ar­gen­tină dominată de dictaturi militare și de stânga populistă. Când destinul i-a trans­format dintr-o dată în mari jucători pe scena globală, nu a fost nicio surpriză că s-au orientat către agen­dele aflate la modă în lu­mea corporatistă sau la ni­velul elitelor media și aca­demice ale Europei.

 

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1336/foto_gallagher.jpg

Cancelarul german Angela Merkel şi Papa Francisc

 

Amândoi sunt ecologiști, promotori înfocați ai mul­ticulturalismului, în ciuda devastării pe care o creează în diverse părți ale Eu­ro­pei, și indiferenți în fața ro­lului Rusiei ca putere in­te­resată de coagularea unui pol global al forțelor autoritare. Pentru a-și găsi locul în această Europă inocentă și parohială, un­de prădători din imediata vecinătate îi dau târcoale, Papa și Merkel au adoptat cele mai la modă principii ale co­rec­ti­tu­dinii politice. Astăzi, Papa visează să-și trans­forme biserica într-o congregație pro­testantă liberală, cu biserici naționale și regionale aflate într-o comuniune flexibilă cu Roma.

Desigur, efectul ultim al unor astfel de per­sonalități care se simt predestinate să conteste ortodoxia instituțiilor care le-au produs ar putea produce schisme majore în interiorul acestor instituții. Nu există nicio lege de fier care să spună că Biserica Catolică este imună la fisurile care au slă­bit protestantismul european, nici că Ger­mania va rămâne o țară stabilă și con­sen­suală, în cazul în care multe dintre co­mu­nitățile germane vor fi copleșite de imi­granți cu alte valori, care se dovedesc im­po­sibil de integrat.

 

Complexul puterii unilaterale

 

Când era ministru de Externe al Poloniei, în 2011, Radek Sikorski pleda pentru o Germanie care să renunțe la prudență, asu­mându-și un rol central în afacerile eu­ro­pene. Mă întreb dacă mai crede că asta ar fi o idee la fel de bună acum, când vede rezultatele activismului german sau cel pu­țin inițiativele lui Merkel. Germania ac­ționează unilateral, pretinzând o au­to­ri­tate morală superioară, dar uitând de con­secințele produse de o atitudine similară în epocile anterioare.

În dosarul migrației, dar și al accelerării negocierilor privind statutul de membru al Turciei în UE, Merkel adoptă poziții ca­re în mod clar afectează alte state eu­ro­pe­ne. Reputația Germaniei, de chibzuință și pragmatism, a primit o lovitură din care cu greu va mai putea să-și revină. Cel mai probabil, improvizația va continua, fiind consecința tendințelor unui autocrat care, pe model Ceaușescu, este convins de ab­sența unui potențial succesor cu idei di­ferite de ale sale în partidul său.

Grupul statelor de la Vișegrad rămâne în­să ferm în faţa insistenței cancelarului Me­r­kel de a impune cote obligatorii pentru re­fu­giați, pentru a face față politicii unilaterale a ușilor deschise. Clivajul Nord-Sud, apă­rut în UE pe fondul eurocrizei și gestionat în favoarea Germaniei, a fost urmat de un altul, care plasează Germania împotriva ma­jorității noilor state membre. Balticilor le este teamă să înfrunte Germania în mod direct, pentru că știu că puține la­crimi vor fi vărsate în Germania dacă Vla­dimir Putin ar face vreo mișcare împotriva lor.

După alegeri, este foarte probabil că și noii lideri de la Varșovia se vor alătura gu­vernelor de la Bratislava, Budapesta și Pra­ga, insistând ca UE să meargă înainte pe ba­za intereselor naționale comune, de­ve­nind mai mult decât un simplu instrument pentru incoerenta axă franco-germană care a condus UE timp de câteva decenii. Grupul de la Vișegrad are încă memoria vre­murilor în care Moscova era centrul pu­terii sovietice și decizii dăunătoare le erau impuse fără vreo consultare. Poate că pot fi iertați pentru sentimentul lor de déjà vu.

 

România somnolentă

 

Este greu de crezut (cel puțin la suprafață) că România era odată unul dintre sateliții rebeli ai epocii sovietice. În zilele noastre, pare că se află într-un somn adânc, în timp ce actorii majori ai UE iau decizii cu im­pact asupra stabilității locale.

Klaus Iohannis este prins între CSAT și pro­priile sale conexiuni germane, care sunt în principal în rândul social-de­mo­craților. Din moment ce viziunea sa asu­pra celor mai multe dosare externe este încă necristalizată, nu este deloc sur­prin­zător că s-a alăturat aparatului care ges­tio­nează problemele de apărare și securitate, respingând atitudinea germană în privința cotelor obligatorii.

Nu este deloc surprinzător că Victor Ponta a intuit o oportunitate politică, denunțând respingerea cotelor ca fiind o eroare. Nu are niciun atașament față de regle­men­tă­rile care limitează oportunițătile rentiere ale elitelor politice postcomuniste. Dar în acest moment este șansa lui de a arăta că poate să joace rolul premierului UE pro­gresist, deși contextual mai lansează ata­curi etnocentrice împotriva Ungariei. Este ghidat în mod esențial de propria sa su­praviețuire. Nu există niciun fundament conceptual în privința interesului național care să-l ghideze pe Ponta. Într-adevăr, este gata să folosească teritoriul național în avantajul său, ca și cum ar fi pro­prietatea sa.

Promovarea cinică a propiilor interese înaintea României a fost demonstrată în iulie, când a acceptat cererea autorităților de stat turce de a construi o moschee gi­gantică în nordul Bucureștiului. Se afla în convalescență la Istanbul, iar puterea sa părea să fie pe sfârșite, pe măsură ce jus­tiția se apropia tot mai mult de el. Presa a rămas în bună măsură dezinteresată de su­biect, deși jurnaliștii care cunosc con­tex­tul istoric ar fi trebuit să știe că ridicarea unui centru religios atât de mare și de strategic plasat, precum se dorește acesta în Sud-Estul Europei, va avea și con­se­cințe politice.

Dar câteva lucruri pot fi extrase din acest episod trecut cu vederea în povestea lui Ponta. I-a permis să consolideze relații foar­te bune cu un autocrat precum Recep Tayyip Erdoğan, cel care se opune ori­en­tării occidentale a Turciei și care este dor­nic să se amestece în conflictele din Ori­entul Mijlociu.

În trecut, PSD a beneficiat de legăturile foarte apropiate cu diverse cercuri de afa­ceri din Orientul Mijlociu, din Liban până la statele Golfului. Așadar, de ce a ajuns Ponta la concluzia că trebuie să atragă pro­eminenți actori religioși din regiune? Pen­tru el nici nu contează faptul că moscheea propusă este mult prea mare pentru po­pu­lația musulmană locală. Mai degrabă, aceas­ta poate să devină un magnet pentru musulmanii bogați, pioși și chiar radicali din diferite state care sunt bucuroase să trans­forme Bucureștiul într-un nou cen­tru european de influență islamică.

Paradoxal, Merkel pare să meargă pe ace­eași linie cu Ponta. A negociat direct cu Erdoğan în numele întregii Uniuni. A ofe­rit accesul a 75 de milioane de turci la spa­țiul Schengen, Turcia salvând-o în schimb de nebunia propriei sale atitudini pro­mi­grație. Dacă Turcia ia măsuri pentru re­du­cerea valului de migranți care ajung în Eu­ropa Centrală, aceasta nu doar va be­ne­fi­cia de mulți bani europeni, dar, în cele din urmă, chiar statutul de membru poate să devină o realitate; și toate acestea în ciuda încarcerării și tratamentului dur la ca­re sunt supuși sute de jurnaliști.

Este puțin probabil ca atentatul de la An­kara din 10 octombrie, foarte posibil să­vârșit de ISIS, să-i fi generat lui Ponta în­doieli în legătură cu proiectul moscheei. În ciuda prezenței extinse a serviciilor de informații, România este o țară mult prea sla­bă, din perspectiva securității, pentru a putea să preîntâmpine dezvoltarea ra­di­ca­lilor islamiști la adăpostul moscheei. Iar pre­ședintele Iohannis este mult prea timid pentru a contesta ortodoxismul mul­ti­cul­tural pervers al Europei, spunând Ankarei că moscheea este planificată într-un loc și într-un moment nepotrivit și că trebuie abandonată ca o ciudăţenie a unui po­li­ti­cian cu foarte puține idei bune. Însă de­clarația sa evazivă de la summit-ul UE din 15 octombrie ne arată că nu el este liderul european care să îi spună lui Merkel să pună capăt acestui nonsens periculos.

Probabil că România se va trezi din som­nolență în momentul în care va fi limpede că lipsa de acțiune în ceea ce privește vii­toa­­rele răsturnări demografice, care pro­duc noi clivaje la nivelul UE, nu este opor­tu­nă. În cazul în care România eșuează să-și contureze o poziție specifică fun­da­men­ta­tă pe interesul național și pe nevoile Eu­ro­pei pe termen lung, influențând dez­ba­te­rile la cel mai înalt nivel de pe con­ti­nent, re­zultatul poate fi unul costisitor. Din pă­cate, UE nu diferă de alte sisteme politice din trecutul Europei continentale care au exploatat și înghițit statele care au eşuat în a-și enunța și apăra interesul na­țional.

Și totuși, cum ar trebui România să in­fluențeze mai bine dezbaterea legată de drep­tul elitelor politice și economice din statele nucleu ale UE de a determina soar­ta demografică a continentului? Ar trebui România să se alăture opoziției militante antigermane a țărilor de la Vișegrad? În opinia mea, acest lucru ar fi o greșeală, pen­tru că România este mai slabă decât ele. Depinde într-o mai mare măsură de­cât acestea de relațiile bune cu Statele Unite, iar memoria exceselor ultra­națio­naliste ale anilor ’90 nu a fost uitată. Tra­ian Băsescu, în particular, ar trebui să re­flecteze asupra întelepciunii asumării unei atitudini populiste asupra migrației ca rețetă electorală.

Nu sunt convins că beneficiile pentru PMP vor fi mai mari decât prejudiciul adus reputației sale care, în 2014, ajunsese la un nivel destul de înalt în restul Europei.

Înainte de toate, este necesară o dezbatere despre pașii care trebuie adoptați de către țările individuale și de către agențiile che­ie ale UE, pentru a preveni ca Europa să se transforme într-o nouă zonă de conflict cronic. România și celelalte state post­co­mu­niste aduc perspective utile pe fondul zbu­ciumatei lor istorii recente. Discuții constructive și foarte directe trebuiau de mult să se întâmple. În absența lor, lideri precum Angela Merkel vor presupune că nu există nici un impediment în calea pro­movării unor proiecte la fel de iraționale precum cele adoptate în epoca Ceaușescu în anii ‘80.

 

Cartea lui Tom Gallagher, Scotland Now: A Warning to the World, va apărea în decembrie, la Scotview Publications.

 

Traducere şi adaptare de OCTAVIAN MANEA

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22