Dezinteresul național

Dezinteresul național are o soartă ne­dreap­tă. Asta, spre deosebire de fratele lui mai mic și mai vioi care circulă prin dis­cur­suri, tirade și documente sub numele de interes național. Povestea tris­tă și nemeritată a de­zin­teresului național trebuie, totuși, scoasă la lumină, dacă dorim cu adevărat să ne trăim întunericul în cu­noștință de cauză. Dar să trecem la fapte.

Primul semn de viață or­ga­nizată a dezinteresului na­țional stă în chiar enunțul care proclamă robia gu­ver­nelor ce se înhamă entuziast la muncă în folos public. E vorba de faimoasele pro­gra­me de guvernare zise și Proiect de țară, Pact cu... sau Parteneriat pentru... De re­gu­lă, jurămintele conjugate ale acestor mari angajamente trec la mare distanță de realitate. Drona retorică e lansată în ce­re­moniile regeneratoare care însoțesc prima zi de guvernare, după care dispare dincolo de orizont. În locul ei, se instalează un de­zinteres total, ramificat și suveran. Gu­ver­narea și liderii politici sunt prea ocupați cu sistematizarea inadecvării. Tot ce e prac­tic, real, concret, carnal și material primește voie să se descurce singur și să se ducă de râpă în grup. Copiii din județul Argeș devin un mister incurabil în raport cu ministrul și cu Ministerul Sănătății ca­re înoată, de bună seamă, în strategii, plat­forme, programe și alte forme de relief nul ale răspunderii. Cine are ghinionul să creadă că poate face producție sau vreo altă faptă economică bună se trezește izo­lat de o carantină legislativă întreruptă doar de raidurile de jaf și răzbunare ale cla­nurilor ANAF. La rândul lor, vie­țui­toa­rele plătitoare de impozite, taxe și dări la stat află că trebuie să su­fe­re strașnic tocmai pentru că își achită obligațiile. De la frângerea pe roată, ni­ciun supliciu n-a atins un nivel de mu­tilare com­pa­ra­bil cu ser­vi­ciile statului ro­mân față în față cu propriii cetățeni. Atâta doar că, oda­tă cu in­troducerea su­pli­ciului prin servicii, am trecut din fizic în moral. Omul de rând trebuie să înțeleagă că nu are rost, că nu contează și că deranjează.

Niciun guvern și niciun partid nu vor rata ocazia de a face din dezinteresul național o operă alambicată și cuprinzătoare. Căci, după lansarea somptuoasă a Proiectelor și Parteneriatelor, urmează aplicațiile de­șu­chiate – acele idei bizare care maimuțăresc revoluții cetățenești de principialitate nenegociabilă. Așa, de pildă, Legea de­făi­mării. Și tot așa proiectul Prevenției în să­nătate. Sau Cotele de gen. Ba chiar și Legea dării în plată cu foarte meșteșugita și caritabila dare în plata Domnului a sistemului bancar. Toate aceste paranteze, piste false și cocoloașe de hârtie impri­ma­tă sunt unul și același efort de bruiaj con­jugat al bunului simț. Persoana fizică și politică a societății democratice, omul de rând în toată legalitatea și creativitatea lui sunt suprimați și dispar  între fraze despre nimic și cifre care măsoară atent nimicul de la bază. Dezinteresul național dom­neș­te în toată splendoarea lui iresponsabilă. Cei ce promit că fac și dreg și refac sunt cei dintâi maeștri ai indiferenței. O ge­ne­rație mereu reprodusă de politicieni mici se naște, vorbește și prosperă cu intenția de-a dreptul genetică de a-și construi fie­furi și rețele, poziții și funcții, privilegii ridicole sau scandaloase și, peste toate, propria cetate – spațiul protejat care îi fe­rește de realitatea socială și le îngăduie să sară, peste rând și epoci, direct în rolul de laureat. Asta explică de ce avem atâția oa­meni de importanță subită, dar n-avem dru­muri sigure, cu excepția holului care du­ce la baie. Asta explică de ce iritarea a lăsat locul exasperării până într-atât, în­cât lumea românească ar ovaționa un gu­vern de acțiune unică. Un guvern care ar anunța, pur și simplu, că nu poate și nu vrea să se ocupe de toate, că nu e gata să facă minuni în serie și simultan și că vrea să facă un singur lucru. De pildă, o șosea de atâtea sute de kilometri între orașele ...ești și ...eni și cu asta Amin! Și așa să ne ju­decați după patru ani.

Dar nu! Guvernele vin și anunță că sunt gata să rezolve tot. Și sănătatea, căreia îi mai trebuie doar un regulament xeroxat la Bruxelles, și transporturile, care stau în loc pentru că nu avem o corelare a co­ri­doarelor 1 și 1001, și agricultura, unde tot ce ne trebuie e o ploaie ca pe vremuri și o strategie modernă, cu condiția să nu ne-o fure americanii. Totul intră în vaste șan­tiere biro-manageriale, consultanța și pă­să­reasca se palpează în public, iar liderii de caravană politică proclamă întinerirea Universului, așa, pentru că li s-a năzărit lor să fie pozitivi, altfel și puri. Toată lu­mea e poftită la politică pentru o trans­fu­zie de sânge proaspăt și o ședință gratuită de voodoo mediatic. Toată lumea e, de fapt, luată peste picior de cei ce nu vor și nu știu nimic altceva decât să ia peste picior. Cum toată lumea știe bine că ur­mează să fie luată peste picior, locul ope­rațiunii rămâne trist și gol. Locul che­mându-se politică, iar operațiunea – de­zin­teres național.