Englezii - verii marțienilor

În ciuda unui număr considerabil de opinii con­trare, tot mai multă lume începe să descopere că Anglia e o insulă. Sigur, o insulă care a cu­cerit mările și a controlat lumea, dar, până la urmă, o insulă. Și cu asta, geo­grafia se poate retrage. Căci in­sularitatea geografică e no­tabilă doar în măsura în care a favorizat insularitatea struc­turală a lumii britanice.

La doar de 30 km de Calais, britanicii sunt diferiți. Uneori, cu totul diferiți. Situația pare simplă: cineva e altfel, dar as­ta se poate trata. Nu e deloc așa. Căci separația engleză e în­con­ju­rată de similaritate. Mai simplu: o ci­vi­li­zație dis­tinctă nu mai pare distinctă pentru că a dat lu­mii o mare parte a formelor de via­ță moderne.

Mai întâi, engleza ca mijloc de comunicare și con­viețuire de proporții globale. În mai puțin de 50 de ani, engleza a devenit prima formulă de comunicare unificată de la latină încoace și ul­tima înainte de Facebook. Seria continuă cu teh­nologia de primă ștanță postfeudală a re­vo­lu­ției industriale. În paralel, explozia spor­turilor și jocurilor a impus spiritul contem­po­ran al com­petiției. Tot Anglia a fondat noua religie a entertainment-ului, amplificată ul­te­ri­or de Hollywood. În sfârșit, explozia neîn­che­ia­tă a muzicii și culturii pop britanice a mo­de­lat, de la Londra la Tașkent, toate generațiile post-’60.

Însumarea acestor valuri de re­culturalizare a avut un efect curios: Marea Bri­tanie s-a mă­rit atât de mult, încât a devenit in­vi­zi­bilă. O lu­me sa­turată de in­fluențe bri­tanice a dezvoltat, explicabil, o mio­pie agresivă la speci­fi­citate. În aceaste con­diții, lu­mea e surprinsă și chiar con­ster­na­tă. Așa-zisa des­păr­țire de Eu­ropa pare de ne­în­țeles: ce i-a apucat pe en­glezi? De unde și până unde divorțul? De cele mai multe ori, explicațiile dau vina pe in­gra­ti­tudine, resentiment, încăpățânare și alte for­me de negativism primar. E nedrept. En­gle­zii nu sunt sau nu mai sunt lumina lu­mii, dar as­­ta nu înseamnă că au regresat în na­țio­na­lism gol. Englezii sunt, pur și simplu, altfel, iar noi am încetat să înțelegem asta de ceva timp.

Diferența engleză nu vine din pitoresc. Deo­se­birea vine din tradiții, instituții și principii.

Mai întâi, sistemul legal e diferit. Mai clar spus, lucurile care fac legea în Anglia nu sunt lu­cru­rile care fac legea pe Continent. Legea și drep­tatea se nasc din precedent. Continentul se spri­jină, dimpotrivă, pe un generator normativ. Cu alte cuvinte și forțând termenii, în Anglia legea e pragmatică, pe Continent e bi­ro­cra­ti­că. De altfel, englezii redactează puțin. Nimeni n-a găsit necesară o Constituție scrisă. Dar An­glia are o Constituție. Deosebirea e că pe Con­tinent, Constituția stabilește în scris re­gu­li­le mari, iar în Anglia Constituția e rezultatul necodificat al raporturilor între puterea de stat și cetățeni. O definiție invocată în lipsa unei descrieri mai bune rezumă Constituția britanică în felul următor: Legea e tot ce hotărăște Parlamentul prin voința Coroanei. Formula e mai ușor de înțeles decât pare. Sur­sele puterii sunt, în istoria și tradiția britanică, Parlamentul și Coroana. Coroana a pierdut lup­ta, dar rămâne instituțional în picioare. Par­lamentul legiferează, iar Coroana auten­ti­fică sau agreează. Produsul e legea, care nu poate fi atacată sau abolită de nimeni, cu ex­cepția Parlamentului. S-a spus că Marea Bri­tanie e o dictatură parlamentară. Eticheta e funcțional corectă. Englezii preferă să vor­beas­că de Suveranitate (parlamentară). For­mu­la e integral corectă și dă principala sursă de conflict cu filozofia politică și juridică a UE. Legislația UE primează în fața legislației bri­ta­nice și, în acest fel, încalcă Suveranitatea – principiul politic fundamental al Marii Britanii. Adevărat, Palamentul britanic a acceptat această limitare de suveranitate, dar con­tra­dic­ția e vie. O parte însemnată a politicienilor și națiunii britanice cer refacerea suveranității, iar asta înseamnă despărțirea de UE.

Marea discordie constituțională care opune Ma­rea Britanie și UE continuă cu alte ina­dec­vări de structură. Sistemele de proprietăți, în special imobiliară și funciară, sunt diferite. Sistemul de credit e diferit. Sistemul edu­ca­țio­nal e diferit. Sistemul de apărare e diferit. Iar diferit nu înseamnă un pic altfel. Diferența vi­ne dintr-o deosebire profundă de judecată și percepție a realității care explică, de altfel, ne­închipuita oroare a așa-zisei bucătării engle­zești. Până și noțiunile de frig și cald în­seam­nă în Anglia altceva decât pe Continent. În via­ța cotidiană și obișnuințele ei cele mai mă­runte, englezii pot părea sălbatici și insen­si­bili. Faimosul sânge rece englezesc e o rea­litate care poate atinge cote stupide. Dar asta nu înseamnă că englezii sunt frați buni cu marțienii. Sunt veri.

În interiorul culturii britanice se bat și se zbat două curente contrare: forța propriilor ins­ti­tu­ții și influențele externe. Disputa e veche. Nou­tatea dramatică e că, în ultimii 20-30 de ani, o parte importantă a elitelor politice, ar­tistice și media s-a separat și s-a alăturat re­țetei Bruxelles. Acest grup-educator are o for­ță formidabilă și încearcă să impună propria cultură, eliminând parțial esența istorică a Ma­rii Britanii. Mijloacele folosite de tabăra pro-UE înaintea referendumului din 23 iunie amin­tesc prea des de o fabrică de panică. Re­fe­rendumul va înclina, după câte se pare, spre o Mare Britanie membră UE. Dar asta nu va re­zolva diferența și nu va stinge conflictul.