„Viteze“ și „cercuri“ – eufemismele redivizării Europei

Nu știu care va fi componența exactă a nu­cleului central și a centurii periferice a noii Uniuni Europene, cea care se naște odată cu Brexit-ul, dar pot să anticipez fără tea­ma de a greși că nucleul va fi format din țări dez­vol­tate, iar periferia din sta­tele mai sărace, aşa cum spune clasica teorie a sis­te­melor, în formularea so­cio­logului american Immanuel Wallerstein. Cu certitudine, nu va fi invers și nu va fi nici măcar un amestec în­tre ele, în care, pentru a da două exemple la în­tâm­plare, Bulgaria să fie în nucleu, iar Luxem­burgul la periferie. Ţările bogate doresc astfel să se separe discret, fără să spargă for­mal marea Uniune Europeană, dar cre­ând una mai mică în interior, şi să reducă apoi fondurile alocate statelor mai sărace. Despre asta este vorba, în esenţă, spus foar­te direct. „Ligile“ şi regiunile istorice ale Europei se vor decanta în logica de­cli­nului ordinii liberale și a resuscitării abor­dă­rilor protecționiste ale lumii dezvoltate.

Nu luăm acum în considerare scenariile catastrofice în care Geert Wilders ar de­ve­ni premierul Olandei, după alegerile par­la­mentare din 15 martie (deși sunt șanse re­a­le să se plaseze pe primul loc), sau în ca­re Marine Le Pen ar câștiga, pe 7 mai, tu­rul al doilea al prezidențialelor franceze. Am­bele scenarii, dacă s-ar împlini, ar du­ce la crize uriașe, probabil insurmontabile, ale Uniunii în forma actuală, în care in­clusiv „Europa cu două viteze“ din White Paper-ul lui Jean-Claude Juncker ne-ar pă­rea un vis frumos.

Să presupunem, așadar, că son­da­jele nu se vor înșela de data aceas­ta, așa cum s-a întâmplat anul trecut cu Brexit-ul și cu ale­gerea lui Donald Trump (e bine de știut, totuși, că o parte dintre alegători își ascund intenția reală de vot la in­terviuri, mai ales atunci când susțin can­didați considerați de presa mainstream drept nefrecventabili), și că, în consecință, Olanda și Franța vor rămâne atașate Pro­iec­tului European. Atunci va avansa cu pași rapizi scenariul Europei concentrice, cel deja susținut public de primele patru mari state ale UE, adică Germania, Franța, Italia și Spania, în mini-summit-ul de la Palatul Versailles, simbolul gloriei im­pe­riale apusene din „vechiul regim“. Nu vreau să polemizez aici cu optimiștii ne­go­cie­rilor formale care vor urma, dar nu aș crede că Franța și Germania, ambele aflate în an electoral, și-ar permite să se facă de râs la Bruxelles în fața est-europenilor, du­pă ce au anunțat deja care este opțiunea lor. Mi se pare clar că vor duce această opți­u­ne comunicată public până la capăt și că au deja făcute calculele pentru majoritatea necesară în Consiliul European.

Dacă așa stau lucrurile, să încercăm să în­țelegem de ce a apărut acest scenariu care neliniștește Flancul Estic și cam ce ar (mai) putea face România. Am spus și cu alte ocazii, o spun și acum, discursul con­form căruia „Europa concentrică“ are ca scop salvarea unității europene este o ipo­crizie. Adevărata lui semnificație nu este salv­gardarea Proiectului European în va­ri­anta lui actuală, ci promovarea unei for­me de protecționism și delimitare a sta­telor bogate de cele sărace ale Uniunii. Din păcate, această departajare, această dis­tanță protectoare, even­tual reglementată într-o no­uă ordine politico-insti­tu­țio­nală, este ceea ce au în­ce­put să ceară tot mai mulți contribuabili și votanți din statele vest-europene li­de­rilor lor. Iar după exper­ie­n­țele electorale amare din Ma­rea Britanie și Statele Uni­te, francezii și germanii au ajuns la concluzia că e mai precaut să facă rapid un compromis cu protecţionismul şi naţionalismul, care cresc amenințător în Occident şi nu nu­mai, oferind alegătorilor o variantă ajus­tată a Europei, care să exploateze vechea linie de diviziune Est-Vest. Există, așadar, o cerere politică și culturală în creștere pen­tru „Europa cu două viteze“, în țările vest-europene, pe care noi, aici, ar trebui să o luăm în considerare cu toată luci­di­tatea. Nu e vorba de vechile categorii de sta­te euro şi non-euro, respectiv Schen­gen şi non-Schengen, care erau prezente și până acum, ci de diviziuni, protecții și delimitări mult mai clare, mai accentuate. Dacă ar fi fost vorba doar de ceea ce este în prezent, atunci Zona Euro în sine ar fi fost o categorie suficientă de delimitare şi nu se mai gândeau la alte „viteze“ şi „cer­curi“. Dar nu este. Aș putea anticipa fap­tul că Grecia, de exemplu, nu va face par­te din primul cerc al integrării, chiar dacă este un membru vechi al Uniunii, chiar dacă nu a fost comunistă și chiar dacă are moneda euro.

Prezentarea publică a scenariilor UE-post Brexit și mai ales prefigurarea opțiunii fran­co-germane pentru Europa concen­tri­că a polarizat Uniunea Europeană și a lă­sat România suspendată, între polul sta­telor vest-europene care susțin oficia­li­za­rea mai multor viteze, pe de o parte, și destul de vizibilul și arțăgosul Grup de la Vi­șegrad, pe de altă parte, cu patru țări pos­tcomuniste având, toate, regimuri po­pu­liste, naționaliste, mai degrabă eurosceptice decât proeuropene. La summit-ul din 9-10 martie, de exemplu, premierul cons­er­vator polonez Beata Szydło a reuşit să ener­veze pe toată lumea, nu numai prin faptul că a fost singurul stat care s-a opus realegerii lui Donald Tusk în funcţia de preşedinte al Consiliului European (o pre­mieră bizară în istoria UE, un stat se opune desemnării unui conaţional în cea mai înaltă poziţie politică a Uniunii), dar şi prin blocarea „infantilă“ a co­mu­ni­catului de presă al summit-ului, după ce oricum decizia fusese luată.

România ar fi vrut, desigur, să adere la nu­cle­ul central, dar nu știe dacă va fi ac­cep­tată, iar reacția firească a Bucureștiului es­te să respingă din acest motiv Europa cu două viteze. În schimb, România nu ar fi dorit să ajungă în curtea euroscepticilor din Grupul de la Vișegrad, dar ironia si­tua­ției face ca poziția ei să se apropie, ine­vi­tabil, pe acest subiect, exact de cea a V4. Cu alte cuvinte, de ce te temi nu scapi.

Drama politicii externe a Ro­mâ­niei pe tema viitorului UE este că scenariul Europei cu două viteze o împinge acolo unde nu ar fi dorit, lângă țările Gru­pu­lui V4. Bucureștiul viza apropierea de nu­cleul european, într-o operațiune po­li­ti­co-diplomatică ce începuse de peste un an, dar eforturile discursive proeuropene ale autorităţilor române sunt periodic „di­namitate“ de propuneri pe care România le găsește, pe bună dreptate, inacceptabile. Ca să nu mai punem la socoteală şi de­ra­pajele interne teribil de neinspirate şi de nocive din ultima vreme, pe linia încer­că­ri­lor PSD-ALDE de salvare a corupţilor din închisori sau a celor trimişi în ju­de­cată, care alimentează vechea teză că Ro­mânia oricum nu are ce să caute alături de ţările din prima categorie şi că pri­mirea statelor est-europene în Uniune a fost o greşeală.

Revenind însă la poziţionările României îm­potriva proiectelor nucleului, s-a în­tâmplat la Consiliul de Justiție și Afaceri Interne din septembrie 2015, când Ro­mâ­nia a votat împotriva propunerii Comisiei Europene, alături numai de Ungaria, Slo­vacia și Cehia (Polonia s-a reorientat atunci în ultimul moment, guvernul li­be­ral fiind oricum pe picior de plecare, după pierderea alegerilor, iar fostul premier Donald Tusk tocmai fusese desemnat pre­şedinte al Consiliului European), în ches­tiunea impunerii cotelor obligatorii de re­fugiați. Acum situația se repetă, pro­pu­ne­rea unui model al Europei concentrice găsindu-ne de aceeași parte a opoziției la nucleul franco-german, alături de „re­belii“ din Europa Centrală.

După cum vedem, interesele și viziunile diferite ale nucleului franco-german și ale Eu­ropei Centrale s-au ținut lanț, im­pli­când şi România în această tendinţă cen­trifugă. Falia Est-Vest se dovedește adâncă și rezilientă, la mai bine de un deceniu de la extinderea Uniunii Europene. Unul din­tre aspectele foarte vizibile (dar nu sin­gurul), care ne afectează astăzi șansele de aderare la nucleul integrării, este neapar­tenenţa la Zona Euro. Probabil nu ar fi fost suficient să avem moneda euro pentru a fi primiți cu brațele deschise în primul cerc (să vedem ce se va întâmpla cu Gre­cia sau Slovacia), dar ar fi fost foarte bine, acum, dacă o aveam. Zece ani cred că au fost destui pentru a introduce euro, dacă am fi vrut cu adevărat, așa cum au dorit politic și au reușit trei state ex-comuniste relativ apropiate de nivelul economic al României, respectiv Slovenia (2007), Slo­vacia (2009) și Estonia (2011). Deci, nu ar fi fost imposibil.

Am văzut, aşadar, în ce direcţie merg lu­cru­rile în Europa, cu sau fără voia noas­tră. Aş putea chiar avansa ipoteza că sta­tele vest-europene se îndreaptă spre sem­narea unui tratat separat, care să ins­ti­tuie primul cerc al integrării şi, foarte pro­babil, politici noi (apărare comună, anti­te­rorism, controlul frontierelor etc.). „Mica Uniune“ va lua treptat locul actualei UE extinse, fiind singura care va conta şi va avea relevanţă internă şi internaţională. Ca să respectăm întru totul teoria marilor sisteme, se va ajunge, de facto, la trei cer­curi: nucleul central de 15-17-19 state (nu­mărul nu are importanţă), înconjurat de un al doilea cerc al statelor membre pe care Wallerstein îl consideră grupul semi­periferic (diferenţa până la 27) şi, în fine, de un al treilea cerc, cel cu adevărat pe­ri­feric, care contează doar ca piaţă de desfacere (ţările cu acorduri de asociere la UE, precum Ucraina, Republica Moldova sau Georgia).

Tema de casă pe care trebuie urgent să şi-o asume România, în faţa riscului acestei diviziuni interne a Uniunii Europene, es­te, fără îndoială, propria dez­vol­tare. Trebuie reduse decalajele profunde faţă de Vestul Europei, cele din viaţa rea­lă, nu cele discursive. Şi România, şi Fin­landa sunt periferii geopolitice ale Uniunii Europene, ale Occidentului şi aşa vor rămâne. Dar România este mai mult decât o periferie geopolitică.

Mă tem că, doar prin politică externă şi diplomaţie, nu vom putea evita rămânerea în afara primului grup al integrării euro­pe­ne. Dacă nu luăm taurul de coarne şi nu abordăm frontal deficitele istorice de dez­voltare ale României (justiţie şi stat de drept, educaţie, sănătate, infrastructură, politică şi administraţie curăţate de co­rup­ţie şi impostură, scoaterea din ignoranţă a „României gurilor ştirbe“ de care vorbea Gabriel Liiceanu, sunt convins doar ca me­taforă, fără răutate, ci cu înţelegerea cal­dă, umană, a nevoii de a ridica partea cea mai de jos a societăţii noastre), dacă nu vom face toate lucrurile acestea în anii care vin, bătălia pentru un loc central în Eu­ropa este deja pierdută.