Alegeri de Craciun in Regatul Unit: Boris, Jeremy, Jo sau Nicola?

Nu pentru ca nu s-ar fi inscris in registrul electoral. Ci pentru ca n-ar fi aflat ca sunt alegeri! Atat de anosta este campania electorala care ar trebui sa decida din nou soarta Brexit. Plus ca se suprapune cu pregatirile pentru sarbatorile de iarna, cu temperaturi foarte scazute si cu votul intr-o zi lucratoare.

Saptamana trecuta, letargia a fost intrerupta de un deja-vu cumplit. London Bridge a fost din nou transformat in scena unui atac terorist, executat in aceeasi maniera devastatoare ca in 2017. Intr- un fel de demarcatie sinistra, atacatorul a operat doar in partea nordica a podului, la intrarea in City. In iunie 2017, teroristii s-au concentrat pe celalalt capat al London Bridge, in zona animata constant din jurul Haymarket si a catedralei anglicane Southwark.

Spuneam ca, daca vrei sa intri cat de cat in spiritul campaniei electorale, nu trebuie sa-ti neglijezi cutia postala. Acolo gasesti flyerele partidelor cu profilul candidatului pentru circumscriptia de care apartii si politica formatiunii respective fata de Brexit. Pe deasupra, cam de doua ori pe saptamana, iti bat la usa activisti sau chiar candidati cu literatura de campanie suplimentara si, daca ai timp, cu eforturi de persuasiune. Nu bat chiar la toate usile. Stiu precis cine figureaza in registrul electoral, asa ca te saluta pe nume.

Era microtargetingului

Ca sa te simti cu adevarat important si bagat in seama se practica un fel de microtargeting care te pune pe ganduri. Poate chiar pe ganduri de sunat la politie sau la vreun fel de autoritate de ultima instanta care ar trebui sa protejeze sfera personala a individului. Un fel de minister al bunului-simt. Doar ca asa ceva inca nu s-a inventat. Ce s-a inventat insa este cel mai grosolan trafic de date personale. Atentie, nu discutam aici doar despre mesaje online, comunicari pe e-mail sau pe social media! Pentru acest capitol, Regatul Unit nu are inca legislatie electorala. Ne pastram in sfera pliantelor “fizice”. Sa zicem ca un membru al familiei sufera de o anumita afectiune. Diabet, poate. Primesti o scrisoare personalizata, in care partidul X iti povesteste cum are de gand sa se ocupe de boala ta pentru ca detine informatii obtinute ilegal despre tine si despre afectiunea de care suferi. Ca sa ne întelegem: nu exista date mai protejate decat cele legate de sanatate. La doctor se presupune ca este mai ceva ca la preot. Ce discuti cu el, acolo ramane, nu? “Yeah, right!”, ar spune americanii. Ca informatiile vin de la medic sau de la farmacist, conteaza mai putin. Cert este ca formatiuni politice, precum Partidul Liberal Democrat, le folosesc cu impunitate.

Probabil ca liberalii (“Lib Dems” - n.r) au apelat la traficul cu date confidentiale abia atunci cand au vazut ca n-au spor in campanie. Toate partidele intind coarda intr-un fel sau altul. Conservatorii au flirtat cu fenomenul “fake news” atunci cand au lansat un website de tip “fact-checking” pe care l-au botezat “factcheckuk”. In ultimii ani, verificarea obiectiva a declaratiilor de campanie s-a dovedit cea mai eficienta practica de responsabilizare a politicienilor. Evident cand este facuta “rece”, “la sange” si este neafiliata politic. Disimularea Tory si-a propus sa vanda iluzia de obiectivitate si de neafiliere. Ca sa te prinzi ca website-ul apartine de fapt partidului conservator trebuia sa-ti strici ochii in ecran si sa distingi “from CCHQ” scris in caractere marunte. Mai trebuia, bineinteles, sa stii ca acronimul “CCHQ” inseamna “Conservative Campaign Headquarters”.

“Ziarul gratuit”, in format tabloid, este o alta tehnica de campanie. Activistii ofera ziare gratis, la fel cum se intampla cu publicatii legitime precum Evening Standard, City AM, s.a.m.d. Daca ti se ofera chiar inainte sa urci in tren sau in metrou, par binevenite pentru ca ai ce sa rasfoiesti. Cand stii ca te asteapta o calatorie lunga fara wifi, nimic nu bate o foaie de scandal. Pana sa-ti dai seama ca de fapt citesti literatura de campanie, mai ramai cu un mesaj sau doua.

Efectele atentatului terorist

Atacul terorist de la London Bridge a adus tragedie si violenta in parcursul letargic al campaniei. In mod inevitabil, asasinatele nebunesti in spiritul jihadului s-au revarsat in retorica electorala, in ciuda faptului ca tatal lui Jack Merritt, una din victime, a implorat partidele sa nu introduca moartea lui Jack in zarva politica. “Nu incercati sa jucati fotbal cu incidentul terorist!” a avertizat si Chuka Umuna de la Lib Dem. Din toate apelurile la decenta, Boris Johnson si Jeremy Corbyn n-au retinut decat cuvantul “fotbal”.

In secunda doi, Boris a atacat Labour, in timp ce Labour a contraatacat cu conditiile din inchisori care induc radicalizarea, precum si cu politicile de austeritate care au afectat atat activitatea curtilor judecatoresti, cat si pe cea a serviciilor de probatiune (supravegherea detinutilor eliberati inainte de termen - n.r). Premierul pretinde ca de vina este legislatia laburista adoptata inainte de 2010 si care n-ar fi suficient de dura cu cei acuzati de terorism. Insa in cei zece ani de cand sunt la putere, conservatorii au avut tot timpul sa inaspreasca legislatia si suficiente atacuri teroriste ca motiv sa o faca, cred laburistii.

In ceea ce privesc dezbaterile la varf, ele fac rar parte din meniul zilei. La britanici, confruntarile televizate intre cei care aspira la functia de prim-ministru sunt un fenomen relativ recent. Au inceput in 2010, in formula Brown - Clegg - Cameron dar au pierdut ca atractivitate pentru politicieni, avand in vedere ca Nick Clegg, pe atunci sef al Liberal Democratilor, a mobilizat si inspirat publicul atat de tare incat , spre disperarea lui Brown si Cameron, Clegg s-a trezit Vice Prim Ministru.

Contactul direct cu cetatenii

Asta nu inseamna ca liderii nu apar zilnic la televizor individual, in pereche sau in grupuri de cate 7 ( numarul partidelor care au candidate, mai putin Irlanda de Nord). Anul acesta insa, formatele media s-au concentrat pe interactiunea dintre public si politicieni. In acelasi timp, accentul a fost mutat dinspre capitala catre restul regiunilor si s-au organizat caravane media de tip “town hall”. Batalia pentru voturi s-a mutat in regiunile unde laburistii traditionali au votat pentru Brexit si astfel au devenit tinta Tory; liberalii tintesc conservatorii care au votat Remain, in timp ce laburistii se straduie din greu sa mentina zonele in care castiga de 100 de ani: Nordul Angliei si Tara Galilor. In mod atipic in aceste alegeri fiecare ataca teritoriul solid al celuilalt pentru ca loialitatea traditionala de partid este afectata acum de votul Brexit.

Contactul direct cu cetatenii, schimba vizibil dinamica emisiunilor. Putini au pus intrebari retorice. Oamenii au fost mai degraba interesati de pensii, soarta sistemului public de sanatate, locurile de munca sub spectrul Brexit, chiriile prea mari, lipsa locuintelor sociale, soarta sistemului national de sanatate, viata de angajat cu 9 lire pe ora, cine urmeaza sa fie taxat si cat, numarul foarte scazut al politistilor, al scolilor si al asistentilor sociali, s.a.m.d. Au vrut sa afle de ce Boris Johnson a jignit femeile si minoritatile, de ce Jeremy Corbyn a pus ochii pe veniturile care depasesc 80.000 de lire pe an, de ce Jo Swinson (sefa Lib Dem) doreste sa revoce articolul 50 cand electoratul a votat Brexit sau ce face Nicola Sturgeon (sefa SNP, “Scottish National Party” - n.r) cu un deficit de peste 3%, in conditiile in care isi doreste independenta si statutul de membru UE pentru Scotia. N-a fost nici pe departe vorba despre “entertainment politic”. S-a evitat insa in general limba de lemn a sloganelor. Spre dezamagirea lui Boris, publicul nu a marsat in exces pe tema Brexit, ci a preferat tematica mult mai putin spectaculoasa a vietii de zi cu zi.

Momentele memorabile

Candidatilor nu le-a fost intotdeauna usor. Nu toti fac fata intrebarilor insistente, mai ales cand trebuie sa dea piept cu oameni care nu simpatizeaza cu partidul lor. Este poate nedrept sa asteptam ca politicienii sa fie agenti de schimbare, actori si gladiatori! Chiar si asa, prestatia foarte slaba a Theresei May de la anticipatele din 2017 a ramas neegalata. Momentele antologice au lipsit chiar daca scene memorabile au mai fost: Boris, de exemplu, a starnit hohote de ras cand a invocat credibilitatea personala. Corbyn a avut parte cam de aceeasi reactie cand a spus ca pozitia Labour fata de Brexit este clara si simpla. In realitate este confuza, complicata si lipsita de credibilitate atata timp cat liderul partidului sustine ca intr-o eventuala campanie pentru un al doilea referendum in/out, el o sa ramana neutru. Jo Swinson a reusit sa amuze publicul cand a sustinut cu hotarare ca va fi urmatorul prim-ministru, chiar daca partidul pe care-l conduce nu a reusit sa capitalizeze optiunea Remain si, potrivit sondajelor, se zbate in intervalul 13% - 14%.

Confruntarea Jeremy Corbyn - Andrew Neil

Toti, fara exceptie, au promis investitii in serviciile publice, majorari de salarii si de pensii, mai multi profesori, politisti, medici si asistente medicale. Ce-i drept, asa cum am descris pe larg intr-un articol anterior (“Tot inainte spre trecut? Manifestul laburist pentru alegerile din Decembrie”), manifestul Labour este un caz aparte.

Cel mai dificil examen nu a fost confruntarea Johnson -Corbyn ci întâlnirea cu Andrew Neil, unul dintre cei mai experimentați jurnaliști de la BBC. Un test pe care nu-l trece toată lumea. In cazul Jo Swinson chiar se impune metafora examenului de maturitate: nu l-a trecut nici ca examen și nici ca maturitate. Neil a intrebat-o cat de democratic este sa retragi pur si simplu articolul 50, adica sa anulezi Brexit fara nicio alta explicatie, in conditiile in care 17,4 milioane de britanici au votat pentru. Intrebarea a venit pe fondul filozofiei generale a Lib Dem : liberalii se revendica a fi cel mai democratic si progresist partid care neaga totusi rezultatul plebiscitului Brexit. I-a mai creat o situatie imposibila. Swinson a votat constant pentru toate masurile de austeritate in perioada in care partidul ei se afla in coalitia de guvernare alaturi de conservatori. Astazi, liberalii ii ataca pe Tory tocmai pe acest subiect.

In cazul lui Corbyn, discutia a fost neplacuta. Probabil ca nimeni nu-si aduce aminte cu placere de intalnirea liderului laburist cu Andrew Neil. Ziaristul l-a intrebat de patru ori daca nu simte nevoia sa-si ceara scuze fata de comunitatea evreilor britanici pentru antisemitismul din sanul Labour. Tot de patru ori a evitat si Corbyn sa-si ceara scuze.

Boris Johnson este patit, asa ca refuza sub tot felul de pretexte sa vina in emisiunea lui Neil inainte de alegeri. Intr-o cariera intreaga de semi- neadevaruri, ziaristul l-a mai prins de cateva ori cu ocaua mica, asa ca Boris nu riscă. Stie prea bine ca experimentatul ziarist taxeaza dur truismele de campanie si nu permite invitatului s-o ia pe langa subiect, arme retorice preferate ale Primului Ministru. Nigel Farage a fost marele absent: cu o brosurica sumara intitulata “Contractul cu alegatorii”, a ajuns la 4%, a pierdut 4 parlamentari europeni si s-a certat cu cel mai mare sponsor al partidului, Aaron Banks. Nu pare sa aiba vreo politica in afara de “un Brexit fara acord”, dar este carismatic, vorbaret si bea bere la carciuma. In privat, prefera vinurile frantuzesti cu care, probabil, l-au obisnuit salariile si diurnele uriase de la Parlamentul European.

Cea mai eficienta prezenta

Ca bilant, cea mai eficienta prezenta a avut-o Nicola Sturgeon, sefa nationalistilor scotieni si militant neobosit pentru independenta. Partidul ei este de 13 ani la guvernare in Edinburgh dar a pierdut referendumul pentru independenta in 2014. Scotia depinde de transferuri importante de la Trezoreria britanica, veniturile din resursele de petrol nu mai sunt ce-au fost, au o populatie redusa si un deficit bugetar de 7%. Asta fara sa punem la socoteala momentul 2008, atunci cand guvernul de la Londra a salvat practic sistemul bancar scotian prin nationalizarea RBS si HBOS.

Prin urmare, cand coboara in Sud este intampinata cu ostilitate. Cu toate acestea a ramas ferma, articulata si calma. In mai toate formatele de emisiune la care a participat a raspuns la cele mai multe intrebari chiar daca este exclus sa ajunga primul ministru al Marii Britanii. Spre deosebire de conservatori, laburisti si liberal democrati, formatiuni la care gasesti fara probleme oameni mai seriosi si mai bine pregatiti decat liderii actuali, Nicola Sturgeon ramane deocamdata cea mai buna optiune pentru nationalistii din Scotia. Si daca alegerile decid din nou un Guvern minoritar, Sturgeon si SNP pot deveni king makers in Regatul pe care vor sa il paraseasca.