De același autor
Uneori aveai senzația că răsfoiești „Dincoace de paradis” de F. Scott Fitzgerald: optimismul în cea mai descătușată formă, nicio grijă pe lume și nu în ultimul rând petreceri cu șampanie. De altfel, există anumiți economiști care avansează scenariul reiterării deceniului corespondent din urmă cu o sută de ani. Dacă au sau nu dreptate, asta rămâne de văzut. Cert este că o asemenea veselie rar întâlnești la conferințe de partid, mai ales când vine vorba despre un partid aflat la guvernare într-o perioadă marcată de provocări fără precedent.
Și de ce mă rog n-ar fi conservatorii bine dispuși? În fond, totul merge strună. În timp ce Boris Johnson își răsfăța publicul din Manchester cu unul dintre cele mai spumoase discursuri pe care le-a ținut vreodată, britanicii stăteau la cozi ceaușiste pentru un plin de benzină. Sau pentru cele necesare în general, având în vedere că unele galantare sunt goale. Pe vremuri, Richard al Treilea era dispus să-și dea regatul la schimb pentru un cal. Astăzi regele este șoferul de TIR din Europa de Est care s-a săturat de Regatul Unit. Motivele sunt multiple, țin însă în primul rând de Brexit. Opoziția laburistă a cerut guvernului acordarea de 100.000 de vize în regim de urgență pentru depășirea blocajului logistic. Inițial Downing Street nu a vrut să cedeze din considerente ideologice. Ar fi însemnat că la prima greutate întâmpinată deviza „British jobs for British workers” se duce pe apa sâmbetei. Realitățile din teren au forțat în cele din urmă mâna executivului: 5.000 de vize provizorii pentru șoferi, din care 300 alocate imediat europenilor. N-a fost bătaie pe ele. În prima săptămână, numărul aplicațiilor s-a ridicat la 27. Premierul a insistat la Sky News că de fapt ar fi vorba despre 127 de doritori. Spectaculozitatea nu vine atât din procentul foarte scăzut, cât din nou-descoperita afinitate a lui Boris pentru cifre. Oricum ar fi, mulți consideră că atractivitatea Marii Britanii ca destinație pentru forța de muncă nu mai e ce-a fost. Cancelarul Exchequer, titlul formal al ministrului de finanțe, Rishi Sunak, a ținut totuși să-și asigure la Manchester colegii de partid că totul este sub control și că în cel mai scurt timp Regatul Unit va deveni cel mai atractiv loc din lume „chiar dacă în momentul de față asta nu se vede”.
Până or să constate britanicii dacă Paradisul pe Pământ s-a instalat la ei sau în altă parte, se impun totuși câteva considerații generale.
Conservatorii au dreptate atunci când denunță dependența de forța de muncă ieftină pe care și-ar fi dezvoltat-o companiile britanice. Până la urmă, din 2010 încoace, anul în care au preluat guvernarea, au făcut tot posibilul ca să se ajungă aici. Din punctul de vedere al politicilor salariale, au pus practic un capac peste oala care fierbe sub presiune, după care s-au așezat pe el. În cele din urmă, capacul a cedat presiunii și a zburat cu tot cu echipa Cameron – Osborne, implementatoarea acestei filozofii surprinzător de rudimentare. Se întâmpla în 2016, anul referendumului pentru Brexit. Supapa plebiscitului antieuropean a detensionat într-o mare măsură atmosfera în plan social, chiar dacă din punct de vedere economic lucrurile nu s-au schimbat deloc. Conceptul de „gig economy”, un fel de muncă cu ziua, în speță flexibilizarea extremă a pieței muncii, în care angajatorul este degrevat de mai toate obligațiile față de angajat, a fost piatra de temelie a guvernării Cameron. Ceea ce ar fi putut reprezenta o soluție intermediară eficientă pentru depășirea crizei economice anterioare s-a transformat în standard. Partea plină a paharului a fost mereu dată de nivelul scăzut al șomajului. Prețul plătit sunt veniturile mici și locurile de muncă de proastă calitate. Dacă la asta se adaugă o serie întreagă de complicații legate de tranzit, precum controalele TIR-urilor la intrarea în Uniunea Europeană, precum și remanențele xenofobe ale retoricii antieuropene, n-ar trebui să fie chiar atât de bulversant faptul că mulți șoferi evită Marea Britanie și preferă să rămână pe continent. Cum de altfel o fac și alți lucrători, din zona de servicii.
Ce alte motive de optimism ar mai avea conservatorii? În discursul de la Manchester, primul-ministru a ridicat în slăvi NHS (sistemul național de sănătate) care s-a dovedit remarcabil de robust, în ciuda eforturilor susținute ale Tory de a-l destructura. Pandemia a salvat totuși NHS de la privatizare, la fel cum și NHS l-a salvat pe Boris atunci când molima nu-i dădea pace. Pe logica asta par să fie chit. Cine știe, poate conservatorii chiar renunță la ambiția lor de decenii și nu mai pun gând rău NHS. La cealaltă ambiție istorică, destructurarea sau, de preferință, distrugerea BBC, încă n-au renunțat. Fosta vedetă de reality show Nadine Dorris, actualmente ministrul culturii, îi cântă deja prohodul. „Peste zece ani, s-ar putea ca BBC să nu mai existe”, și-a exprimat ea speranța tot în cadrul conferinței de la Manchester. Că un asemenea enunț vine de la o doamnă care s-a târât prin nămol în junglă pentru postul privat ITV în formatul „I’m a celebrity get me out of here” mai e cum mai e. Liderii Tory ceva mai erudiți (și sunt foarte mulți la număr) ar trebui să înțeleagă totuși că în ideea de „Global Britain” sau în anvergura globală post-Brexit pe care Regatul Unit dorește să o recâștige, BBC joacă un rol determinant. Este de la distanță cel mai relevant export cultural britanic și, în acest sens, un vector de soft power la care alte state nu pot decât să viseze.
Spre deosebire de subiectivismul atașat oricărei dezbateri despre finanțarea culturii, NHS funcționează în parametri obiectivi. Și pentru asta e nevoie de bani. Alături de asistența socială, mai ales în cazul vârstnicilor, finanțarea sistemului public de sănătate reprezintă o presiune bugetară constantă și un cartof fierbinte din punct de vedere politic. Ultima oară când un lider Tory a deschis subiectul, partidul și-a pierdut brusc majoritatea parlamentară. În 2017, fostul premier Theresa May a invitat electoratul la o „discuție matură” pe marginea sustenabilității costului cu asistența socială. Prin „matur”, primul ministru se referea la faptul că bătrânii trebuie să-și vândă casele, dacă vor îngrijire. Vârstnicii n-au gustat propunerea și au plasat-o pe Theresa May ireversibil pe o pantă de carieră descendentă. Nu doar că electoratul în vârstă este mai degrabă loial conservatorilor, dar tocmai își exprimase opțiunea pro Brexit și nu se așteptau ca partidul lor să le mulțumească astfel. Boris nu are de gând să repete greșeala. Așa că a hotărât să transfere costurile către cei tineri și către cei săraci.
Aceste două categorii sunt practic afectate în mod disproporționat de recenta majorarea a contribuțiilor pentru asigurările sociale. Măsura este criticată vehement inclusiv de către membri marcanți ai Partidului Conservator. Nu doar că încalcă propriul program de guvernare care exclude majorări de taxe, dar spulberă în același timp blazonul istoric al Tory: votantul conservator se așteaptă la taxe și impozite cât mai scăzute. Orice altceva trece drept erezie. Pe deasupra, executivul tocmai a retras cele 20 de lire acordate săptămânal ca ajutor suplimentar celor cu venituri foarte mici. Măsura avea un caracter temporar și urma să expire pe 6 octombrie, ceea ce s-a și întâmplat. Guvernul nu a vrut să ia în calcul niciun fel de prelungire, în ciuda scumpirilor generalizate. N-au contat nici măcar semnalele de la Banca Angliei, care și-a revizuit în sus estimările pe marginea inflației. Banca centrală de la Londra ia acum în calcul un nivel al inflației de peste 4% și nu se așteaptă la o temperare a acesteia mai devreme de primăvara anului viitor.
Acestea fiind spuse, responsabilitatea fiscală încă rămâne punctul forte al Tory, chiar dacă deseori ideologia încurcă viața oamenilor. Nu trebuie să uităm că Marea Britanie a intrat în pandemie cu un deficit bugetar cu zero în față, ceea ce a oferit guvernului un spațiu de manevră semnificativ. Costurile pandemiei sunt însă estimate la peste 400 de miliarde de lire, o sumă care nu se poate produce doar strângând cureaua ca pe vremea lui Cameron și Osborne. Și totuși cineva trebuie să plătească. Boris Johnson a ales să înceapă de jos. Se întâmplă de când e lumea. //
