De același autor
Halloween a venit și a trecut, dar Brexit‑ul tot nu s-a produs la 31 octombrie, așa cum a promis premierul Boris Johnson. El a reușit însă să-și impună planul alegerilor anticipate. Culmea, fără sprijinul lui Jeremy Corbyn, șeful laburiștilor, n-ar fi reușit. Potrivit unei legi adoptate în 2011, pe vremea guvernului de coaliție Tory - LibDem (liberal-democrați) condus de David Cameron, anticipatele se pot declanșa doar cu votul a două treimi din Camera Comunelor. Nu că Labour ar fi avut vreo tragere de inimă în ceea ce privește o nouă campanie electorală. Nici vorbă. A evitat-o cât s-a putut, în principal sub pretextul că un scrutin anticipat organizat de conservatori ar putea să conducă la un Brexit fără acord. S-a văzut de altfel din entuziasmul mimat cu stângăcie de Corbyn când a anunțat că partidul său este gata de luptă și că susține scrutinul din 12 decembrie. În realitate, n-a avut încotro. Europenii au acordat o nouă amânare până la sfârșitul lui ianuarie 2020 și nici restul partidelor n-au stat degeaba.
Amendamentele opoziției
Naționaliștii scoțieni de la SNP, alături de liberal-democrați, ambele, formațiuni care își doresc anticipatele, au susținut propunerea primului ministru chiar dacă, de ochii lumii, au propus o altă dată (9 decembrie). N-au vrut să lase impresia că se conformează din prima calendarului guvernamental. Opoziția a propus de asemenea două amendamente extrem de ambițioase. Primul a vizat scăderea vârstei de vot la 16 ani, idee vehiculată mai mereu în preajma alegerilor. A doua, mult mai controversată, a vizat acordarea dreptului de vot la alegerile parlamentare cetățenilor europeni din Marea Britanie. Un schimb de replici din Camera Comunelor între liderul grupului parlamentar SNP, Ian Blackford, și Caroline Johnson, din partea conservatorilor, a readus la lumină o temă mai puțin cunoscută publicului britanic. „Puteți să-mi dați exemplu de altă țară europeană care procedează așa?”, a întrebat retoric Johnson. Cu alte cuvinte, un stat european care să le permită cetățenilor altor state europene care se află pe teritoriul său să voteze la alegerile generale interne. Într-adevăr, nu există. Există însă ceva foarte asemănător chiar în Marea Britanie. Cetățenii statelor din spațiul Commonwealth au dreptul să voteze în alegerile pentru parlamentul de la Westminster. Însă, spre deosebire de cetățenii UE, ei nu beneficiază nici de drept nelimitat de ședere și nici de drept de muncă. Este un vestigiu colonial paradoxal trecut cu vederea tocmai pentru că nu sunt mulți într-o asemenea situație. Dacă vii din Bangladesh, Jamaica, Noua Zeelandă sau din alte țări din Commonwealth și te lupți ca să-ți reglementezi cumva statutul legal în Marea Britanie, ultima ta grijă este să votezi pentru parlamentul de la Westminster sau să urmărești dezbaterile electorale la sânge. Pentru cei peste 3,5 milioane de cetățeni europeni din Regatul Unit și care sunt afectați în mod direct de Brexit, miza este, în mod evident, cu totul alta.
Oricum, ambele amendamente au fost respinse de către speakerul adjunct al Camerei.
Campania laburiștilor
Labour a evitat anticipatele cât a putut. Principalul partid de opoziție nu stătea deloc bine în sondaje. Pe fondul poziției ezitante în ceea ce privește Brexit și al posibilității unui nou referendum, electoratul Remain a migrat către liberal-democrați. În același timp, votanți laburiști pro-Brexit, exasperați și ei de indecizia lui Jeremy Corbyn, încep să privească spre Brexit Party, formațiunea lui Nigel Farage, sau iau în calcul un vot pentru conservatori. Mesajele politice sunt transmise contradictoriu și pe mai multe voci, ca urmare a zbaterilor interne care au marcat formațiunea încă din momentul în care Corbyn a devenit lider, în 2015. Ultimele zile par să fi adus însă o schimbare. Campania a debutat în forță săptămâna trecută și este, din punct de vedere ideologic, cea mai radicală din ultimele decenii. „Știți ce-i sperie de fapt cel mai tare? Îi sperie faptul că o să-i punem să-și plătească taxele! (…) O să-i vânăm pe evazioniști, pe proprietarii abuzivi («dodgy landlords» - proprietarii de locuințe care impun prețuri mari și oferă condiții de mizerie) pe șefii marilor corporații, pe marii poluatori.” Prin discursul de miercuri, Jeremy Corbyn și-a confirmat de fapt titlul de „cel mai mare coșmar al conservatorilor”. Labour pregătește asaltul socialist pe toate fronturile și rezultatele încep deja să se vadă. Potrivit unui sondaj YouGov realizat pentru Sunday Times, partidul a câștigat șase procente în doar două zile și a reușit astfel să mai reducă din handicapul față de formațiunea lui Boris Johnson. Dacă mâine ar avea loc alegeri, laburiștii ar obține 27% din voturi, în timp ce conservatorii se mențin în pole position cu 39%. Distanța este semnificativă, la precedentele alegeri din 2017 a fost însă și mai mare. Corbyn a reușit în urmă cu doi ani să se transforme din „nefrecventabil” într-un candidat cu șanse reale pentru Downing Street, după ce a lăsat-o pe Theresa May fără majoritate în Camera Comunelor.
În ceea ce privește Brexit-ul, principalul partid de opoziție își menține aceeași poziție, mai puțin ambițioasă decât agenda fiscală: un nou acord negociat cu Uniunea Europeană, urmat de un al doilea referendum.
Și Nigel Farage și-a început campania în forță, chiar dacă personal a decis să nu candideze. A candidat pentru Westminster de două ori și experiențele n-au fost tocmai plăcute. Spre exemplu, în 2010, când a încercat să-i sufle electoratul celebrului John Bercow, proaspăt demisionar din funcția de speaker al Camerei, și s-a clasat abia pe locul al treilea. Sistemul electoral de tip „first past the post”, adică „uninominalul pur”, prezintă multe riscuri chiar și pentru persoanele de mare notorietate. Pe dinafară oricum nu a rămas. Nigel și-a păstrat fotoliul de europarlamentar și, pentru votanții Leave, indiferent de partid, este în continuare „Mister Brexit”. În același timp, moderează propriul show la postul de radio LBC, în cadrul căruia tocmai a primit încurajări de la un prieten de peste Ocean. Președintele american Donald Trump a intervenit telefonic și, așa cum îi stă în fire, i-a dat câteva sfaturi. În primul rând, i-a spus că trebuie să facă front comun cu Boris Johnson în alegeri, ceea ce Nigel avea oricum de gând. Intervenția lui Trump a fost o presiune indirectă asupra premierului pe care, de altfel, îl consideră un „om fantastic” și care se situează la „înălțimea vremurilor”. De altfel, Farage i-a și propus lui Boris așa-numita „Leave Alliance”, un fel de pact de neagresiune, varianta pe care primul ministru a respins-o respectuos din prima. „Un vot acordat oricărui alt partid decât celui conservator este echivalent cu un vot pentru Jeremy Corbyn”, a declarat premierul într-un interviu pentru BBC. Pactul propus de Nigel Farage presupune oricum mai mult decât o simplă strângere de mână. „Mister Brexit” insistă că acordul negociat de Boris Johnson cu europenii este un dezastru, ba este chiar mai rău decât calitatea de stat membru al EU. Ca să facă front comun, guvernul ar trebui să renunțe la el și să militeze pentru un „clean Brexit”, în fapt un Brexit dur, fără acord. În linii mari, Donald Trump gândește la fel. Tot în cadrul emisiunii de la LBC, președintele american a mărturisit că SUA n-au cum să încheie un tratat comercial cu Marea Britanie, cel puțin nu unul important, având în vedere restricțiile impuse de acordul semnat de Downing Street cu Bruxelles-ul. Poziția lui Trump evocă oarecum comentariile lui Barack Obama din 2016, ce-i drept poziția este diametral opusă din punct de vedere politic. Fostul președinte american a intervenit în campania premergătoare referendumului din 2016, când a spus că, în caz de Brexit, SUA nu se vor grăbi să semneze un acord comercial cu Marea Britanie. Comentariile veneau în sprijinul premierului britanic de la acea vreme, David Cameron, susținătorul cauzei Remain.
Chiar dacă nu candidează personal și chiar dacă Boris i-a respins propunerea, Nigel tot nu se lasă. A promis că va susține 600 de candidați din partea Brexit Party, pe care vrea să-i direcționeze preponderent către circumscripții laburiste favorabile Brexit, în special în nord-estul Angliei și în sudul Țării Galilor. Strategia îi irită din cale-afară pe conservatori, inclusiv pe euroscepticii duri de la Tory, reuniți în grupul ERG (European Research Group - n.r.), mulți dintre ei apropiați sau chiar prieteni cu Farage. Potrivit The Telegraph care îl citează pe șeful ERG Steve Baker, implicarea lui Nigel Farage în campanie ar conduce la fragmentarea opțiunii Leave și implicit la un nou blocaj în Parlament.
Premierul a pășit cu stângul
În ceea ce-l privește pe Boris Johnson, premierul a pășit cu stângul în campania electorală pe care și-a dorit-o atât de mult. În primul rând, a început cu scuze. A promis că scoate Regatul Unit din Uniunea Europeană în data de 31 octombrie, „do or die”, adică „orice ar fi”. N-a fost să fie. A mai folosit un slogan memorabil atunci când a exclus varianta cererii unei amânări din partea europenilor – „Mai degrabă pic mort într-un șanț”. Nici asta nu i-a ieșit. Publicația satirică Private Eye n-a putut să rateze ocazia și a ilustrat coperta ultimului număr cu un șanț care se plânge că a fost abandonat de Boris. Nu aduce a debut de campanie de bun augur. Seamănă însă izbitor cu sloganurile repetate robotic de fostul premier Theresa May. Prin prisma eșecurilor ulterioare, expresiile de tip „Brexit means Brexit” sau „No deal is better than a bad deal” n-au făcut decât s-o umple de ridicol. Pe deasupra, într-un interviu acordat Laurei Kuenssberg, primul ministru n-a părut suficient de convingător când a venit vorba de privatizarea NHS (Sistemul național de sănătate - n.r.) sau, mai bine zis, de excluderea oricărei posibilități de privatizare a NHS. Ce-i drept, mai are când să revină asupra subiectului și sunt șanse mari s-o facă. Mai ales că laburiștii nu-l cred pe cuvânt atunci când spune că n-o să pună companiilor americane pe tavă sistemul public de sănătate.
Revin la întrebarea din titlu. Ar putea anticipatele din 12 decembrie să hotărască soarta Brexit, într-un fel sau altul? Dacă Boris Johnson reușește cumva să-și asigure majoritatea în Parlament, Marea Britanie părăsește Uniunea Europeană în baza acordului deja negociat.
Opoziția are de asemenea șansa ei, mai ales dacă partidele își unesc forțele și se obișnuiesc cu ideea unui cabinet condus de Jeremy Corbyn (liberal-democrații nu vor s-audă). Într-o asemenea ipoteză, cel mai probabil se ajunge la organizarea unui nou referendum.
Dacă niciuna dintre variantele de mai sus nu se realizează sub forma ideală… cum au trecut trei ani și jumătate de la referendum până acum, ce mai sunt încă trei? Sau încă cinci? Sau cine știe? //
