Brexit, „do or die“!

Cine vrea să conducă partidul conservator trebuie să se supună unui proces extrem de complicat. Înainte de toate, un candidat are nevoie de sprijinul altor opt colegi parlamentari, deci, implicit, și candidatul trebuie să fie membru al Parlamentului. Pe vremuri, cel care voia să preia partidul se descurca în prima fază cu doar doi susținători.

Cei care îndeplinesc criteriul de susținere intră în prima fază a competiției, faza eliminatorie. Parlamentarii votează de mai multe ori până rămân doar doi candidați. Este o procedură care uneori generează răsturnări de situație: favoritul poate să piardă dacă votanții celor mai slab clasați își unesc forșțele. I s-a întâmplat lui Michael Portillo în 2001, când nici n-a mai apucat să ajungă în „finală“, adică în ultima rundă de votare. N-a fost cazul acum, pentru că nu s-a pus problema unei competiții echilibrate. Boris Johnson a plecat din start cu un avans spectaculos la care a reușit în mod constant să adauge voturi, nu să piardă.

Urmează cea de-a doua și ultima fază a competiției. După preselecție, verdictul revine membrilor de partid. Cu 160 de voturi parlamentare obținute în prima etapă, față de cele 77 ale lui Jeremy Hunt, Boris are prima șansă. Odihna pe laurii victoriei este contraindicată și surprizele nu sunt excluse. În fond, așa a preluat partidul rivalul de-o viață al lui Boris Johnson. În 2005, fostul premier David Cameron a reușit să-l învingă pe David Davis, susținut de Margaret Thatcher, chiar dacă puțini îl dădeau câștigător. De fapt, această ultimă etapă este o campanie electorală în toată regula. Timp de câteva săptămâni candidații bat țara în lung și-n lat, participă la 16 evenimente de tip „town-hall“, au o serie întreagă de întâlniri cu activiștii grass-roots și, nu în ultimul rând, confruntări televizate. Se pot întâmpla multe, motiv pentru care Boris, spre disperarea lui Jeremy Hunt, evită pe cât posibil dezbaterile directe. Fostul primar al Londrei este de la distanță cel mai flamboaiant om politic britanic, dar spontaneitatea nu-l caracterizează. În cadrul unei întâlniri cu activiștii Tory n-a fost în stare să răspundă la o întrebare care de câteva zile era pe buzele tuturor. Avusese tot timpul din lume că să-și pregătească o reacție. Pe măsura ce moderatorul insista pe subiectul delicat și foarte personal, blocajele lui Boris erau tot mai vizibile și mai În sine, tema s-a dovedit a fi o furtună într-un pahar cu apă: o ceartă nocturnă între „ambiția blondă“ (porecla lui Boris Johnson – n.r.) și blonda Carrie Underwoods, noua sa parteneră de viață, raportată prompt de niște vecini „grijulii“ la poliție și la cotidianul The Guardian. Miniscandalul s-a stins rapid, dar ce a rămas este impresia că Johnson reacționează prost la subiecte care țin de sfera privată. De aici și ezitările în ceea ce privește confruntările directe cu Jeremy Hunt. Țin de prudență și de gestionarea riscurilor.

Ceea ce nu înseamnă că Boris nu poate să surprindă sau să șocheze. Europenii ar trebui să se țină bine. Dacă Donald Trump obișnuiește să-și facă adversarii „proști“ sau chiar „retardați“, Boris Johnson preferă să înjure. Sau, în funcție de situație, să folosească un limbaj mai colorat decât un mostrar de vopseluri. „F@%k business“ sau politica johnsoniană pe marginea relației cu mediul de afaceri în caz de No-deal Brexit este un exemplu mai recent. Uneori cedează lirismului și se apucă de versuri. Cum ar fi cele dedicate lui Recep Tayyip Erdoğan pe care îl face „wankerer“, o formă originală a termenului „wanker“ („onanist“ sau „jegos“ în sensul de „nemernic“ – n.r.), folosită de dragul unei rime. Și asta n-ar fi nimic. Tot în respectivul poem care poate să treacă și drept epigramă, președintele Turciei întreține... mă rog, să spunem relații nonplatonice cu o capră. Nu degeaba revista The Spectator, unde Boris a fost editor, i-a acordat 1.000 de lire premiu în bani pentru „Cea mai ofensatoare poezie“.

Mai mult, cel care din 24 iulie ar putea să negocieze soarta Marii Britanii cu liderii europeni le-a pus francezilor ștampila de „turds“ („rahați“ – n.r.) și s-a plâns că vecinii de peste Canalul Mânecii îi „shaft“ pe englezi. Și asta în timp ce era ministru de Externe! Printre altele, „shafting“ este sinonim pentru o practică sexuală... alternativă.

Boris este prolific mai ales când vine vorba de etichete rasiste. Femeile musulmane cu văl complet arată ca niște „cutii poștale“ și sunt mascate ca „spărgătorii de bănci“, pe oamenii de culoare din țările subdezvoltate i-a făcut „melon faces“ etc, etc.

Cine-și dă acum ochii peste cap la perspectiva unui cabinet condus de Boris Johnson nu este suficient de familiarizat cu politica din insulă. Fără asemenea ieșiri vulgaro-simpatice, Boris nu ar fi Boris. La fel ca frizura, fac parte din arsenalul de șarm și, înainte de orice, vrea să joace pentru galerie.

Genul acesta de farmec, precum și politicile relaxat liberale i-au adus de două ori mandatul de primar al Londrei, oraș care de obicei voteaza Labour. De asemenea, este celebru pentru că nu-și citește brief-urile ca primar sau ca ministru, pentru planuri irealizabile sau pentru gafe care se măsoară în bani sau în suferințe omenești. Ca șef al Foreign Office (Ministerul de Externe – n.r.) a reușit să-și înfunde un compatriot și mai adânc în temnițele persane vegheate părintește de Ayatollah. A spus într-o doară că Nazanin Zaghari-Ratcliffe, cu dublă cetățenie britanico-iraniană, reținută deja de Iran pentru acuzația de spionaj sub acoperirea de trainer în jurnalism, nu s-a dus acolo în vacanță, ci „să predea jurnalism“. Adică exact ce voia să audă Teheranul! După comentariul lui Johnson, autoritățile islamice i-au dublat lui Zaghari-Ratcliffe pedeapsa.

Ca primar a aruncat pe fereastră 53 de milioane de lire pentru proiectul unui pod pietonal cu grădini din care nu s-a ales nimic. A importat tunuri de apă nefolosibile și a promovat ideea unui aeroport pe Isle of Dogs, o insulă din Londra.

Să nu-l trecem totuși cu vederea pe Jeremy Hunt, personaj parcă născut ca să fie trecut cu vederea. S-a dovedit că Hunt, pe cât este de șters că personalitate, pe atât este de respectat în propriul partid. Puțini îl vedeau în „finala“ cu Boris, ceea ce sugerează că subestimările costă scump.

A aflat-o pe pielea lui chiar Michael Gove, un fel de Richelieu britanic, stăpânul în tigrilor și arhitectul-șef al loviturilor de palat. Gove a fost cel care în 2016 l-a scos din cursa pentru șefia partidului conservator pe cel mai bun prieten al său, Boris Johnson. A făcut-o literalmente de pe-o zi pe alta, într-o mișcare de un dramatism shakesperian. Ultima lovitură a dat-o de curând, cu ocazia vizitei de stat efectuată de Donald Trump. I-a lăsat mască pe toți în momentul în care președintele american a anunțat că s-a văzut cu el. Singura întâlnire privată pe care Trump a avut-o la Londra nu a fost cu Boris, cel pe care-l consideră „prieten“, ci cu Gove. Și, într-adevăr, părea că Michael Gove o să rămână singur în ring cu Boris. În cursul selecției preliminare a reușit încet, dar sigur să acumuleze voturi până când l-a ajuns din urmă pe Jeremy Hunt. La cea de-a șasea și ultima rundă de votare, parlamentarii puterii au hotărât totuși că dexteritatea machiavelicș este foarte utilă, dar nu în exces și nu în acest moment istoric. Așa că l-au trimis pe Gove acasă și pe Hunt în „finală“.

Spuneam că subestimările costă scump, de aici și paranteza cu Michael Gove. O să-l aștepte și pe Boris Johnson aceeași soartă? O să piardă în ultima clipă în fața lui Jeremy Hunt? Potrivit celui mai recent sondaj YouGov, 74% dintre membri Tory îl susțin pe Boris și doar 26% pe Hunt. Faptul că Boris este o vedetă și Hunt opusul termenului nu este factorul determinant. Nu contează nici măcar competențele celor doi. „Ambiția blondă“ nu este asociată cu efort sau competență administrativă. Talent are cu siguranță și pe deasupra este un erudit autentic, absolvent de studii clasice la Oxford și în stare să te-ngroape la orice oră în citate din limba latină sau din greaca veche.

Hunt este opusul lui Johnson și, după cei șase ani că ministru al Sănătății și încă doi la Externe (unde i-a urmat lui Boris), trece drept responsabil, competent și harnic.

Și atunci, ce contează pentru cei 160.000 de membri Tory care urmează să-și voteze primul ministru? Răspunsul ține, evident, de Brexit. Din aceeași cercetare YouGov efectuată la comanda The Times, aflăm că 90% dintre membrii partidului conservator au încredere că Boris Johnson va susține varianta unui Brexit fără acord și că va părăsi Uniunea Europeană până la 31 octombrie. „Do or die“ cum spune chiar el, adică indiferent dacă pică economia sau crapă cerul.

Doar 27% dintre cei chestionați consideră că Jeremy Hunt ar fi în stare chiar dacă s-a angajat s-o facă. Este o chestiune de credibilitate și, atunci când vine vorba de Brexit, Hunt nu se bucură de așa ceva. La fel ca Theresa May, a comis păcatul originar: a fost un Remainer. La referendumul in /out din 2016 s-a pronunțat în favoarea rămânerii Marii Britanii în Uniunea Europeană. Lui Jeremy Hunt, radicalismul activiștilor conservatori care preferă să dea Scoția și Irlanda de Nord la schimb cu Brexit aproape ca-i zădărnicește toate eforturile.

Așadar, Boris Johnson sau Jeremy Hunt? Indiferent cine ajunge în Downing Street, un lucru este cert. Cei 160.000 de membri ai partidului conservator, adică 0,25% din totalul populației, decid în acest moment istoric soarta Regatului Unit. Cu sau fără acord de ieșire din Uniunea Europeană. Do or die!