De același autor
„Această insulă sub sceptru“ (this sceptered isle – n.r.) este una dintre sintagmele lansate de William Shakespeare în Richard al II-lea, monarh de secol XIV și protagonistul piesei cu același nume. În timp, „insula sub sceptru“ a devenit un sinonim poetic pentru Regatul Unit. Sceptrul în sine este un simbol instituțional. Când curțile judecătorești sau Parlamentul sunt în exercițiul funcțiunii au un sceptru expus la vedere. Când nu sunt, sceptrul este retras.
Din 11 septembrie, pentru de 5 săptămâni, Parlamentul nu mai are sceptru. Boris Johnson a avut grijă să-i suspende („să-i proroge“) activitatea. Ca să prorogi Parlamentul trebuie să aduci motive temeinice, mai ales că o suspendare atât de lungă nu s-a mai văzut din anii ‘40. Cabinetul a avansat două argumente. Primul ar fi că miniștrii sunt prinși până peste cap cu elaborarea noului program de guvernare care urmează să fie prezentat Parlamentului în tradiționalul Queen’s speech. Al doilea ține de Brexit. Premierul susține că negocierile cu Bruxellesul sunt atât de intense, încât îi ocupă mai tot timpul. Nimeni nu crede o iotă din argumentație, cu atât mai mult cu cât scenariul suspendării era vehiculat de peste o lună. Furia parlamentarilor se explică doar prin faptul că au fost luați prin surprindere.
Pentru guvern, primele complicații vin de la cel de-al doilea motiv invocat, și anume „intensitatea“ discuțiilor cu partenerii europeni în vederea obținerii unui Brexit cu acord. Așa ceva practic nu există. Noul executiv nu doar că a redus la un minim contactul cu Bruxellesul: a redus dramatic și numărul de negociatori britanici. Potrivit The Times, cifra funcționarilor care se ocupă direct de negocieri a scăzut, de la 50 în mandatul Theresei May, la doar 5, asta dacă-l includem și pe noul responsabil de proiect, David Frost. Cvasi-abandonul discuțiilor a fost confirmat fie direct, fie pe surse, atât din plan intern, cât și extern. Ministrul Muncii proaspăt demisionar, Amber Rudd, a mărturisit la BBC că volumul de muncă la nivelul executivului este dedicat într-o proporție cuprinsă între 80% și 90% scenariului de No-deal Brexit. Adică nici vorbă de „intensitatea discuțiilor cu Bruxellesul în vederea obținerii unui acord“ invocată de premier ca motiv de suspendare a Parlamentului. Lucrurile stau exact pe dos. Sau, ca s-o parafrazez pe Layla Moran de la Partidul Liberal Democrat: „Dacă Boris zice că e albă, atunci știi precis e neagră“. Mesaje similare vin și de la Bruxelles. În 4 septembrie, cotidianul Financial Times cita o notă diplomatică în care negociatorul șef din partea Uniunii Europene, Michel Barnier, vorbea despre „paralizia“ în care se află discuțiile cu Marea Britanie. În ciuda motivațiilor de fațadă prezentate de Downing Street, Parlamentul a rămas în cele din urmă fără sceptru.
Aleșii au găsit însă timp cât să-i aplice primului ministru câteva corecții usturătoare.
În primul rând, l-au lăsat fără majoritate atunci când un parlamentar Tory a trecut la liberal–democrați chiar în timpul discursului lui Boris Johnson. Impulsiv, în aceeași zi, premierul a dat afară din partid 21 de aleși care au votat împotriva guvernului. Așa-numiții „rebeli“ sunt cei care se opun unui Brexit fără acord. Printre ei găsim personalități marcante, conservatori cu 50 de ani vechime și politicieni foarte populari. Unul dintre ei este chiar nepotul lui Winston Churchill, remainerul Nicholas Soames. La fel a pățit și Kenneth Clarke, seniorul Camerei Comunelor, fost membru în cabinetul Thatcher și fost ministru de Finante, Justitie, Educație și Sănătate.
În cea de-a doua zi de show la Westminster, parlamentarii au votat o lege prin care premierul nu are voie să părăsească Uniunea Europeană fără acord la 31 octombrie. În ciuda noii obligații legale, Boris nu se lasă. Decât să mai cearâ europenilor încă o amânare la Consiliul European din octombrie, mai bine „moare într-un șanț“. Și-a reconfirmat determinarea de a părăsi Uniunea Europeană fără acord, do or die, adică indiferent de ce se întâmplă. Când a văzut că nu mai are rost să-i curteze pe aleși nici măcar de ochii lumii, și-a vărsat năduful și a acuzat Parlamentul de „trădarea voinței poporului“ exprimată în referendumul din 2016 . A dat astfel cărțile pe față și a renunțat la regia de „good cop – bad cop“ în care premierul juca rolul diplomatului constructiv, în timp ce consilierul său Dominic Cummings (personaj interpretat de Benedict Cumberbatch în producția „Brexit: an uncivil war“) era războinicul intransigent. Dar, în momentul de față, ruperea de Uniunea Europeană fără acord în 31 octombrie este în afara legii.
Ulterior, parlamentarii au respins alegeri anticipate inainte de Halloween (31 octombrie). Potrivit unei legi adoptate în mandatul lui David Cameron (The fixed term Parliament act – Legea privind Mandatul parlamentar – n.r.), este nevoie de două treimi din voturi pentru declanșarea anticipatelor. Boris și le dorea cu ardoare pentru că, de când a preluat conducerea Tory, partidul stă bine în sondaje. Ar fi putut astfel să ajusteze alegerile de așa natură încât, în varianta ideală, să-și îndeplinească ambele obiective: să recâștige majoritatea în Camera Comunelor și să scoata UK din UE fără acord. Deocamdată, Boris nu mai poate să se avânte în campanie cu temele preferate de tip „Poporul vs. Parlament“ sau „doar eu vă pot scoate din Uniunea Europeană“.
Tot înainte de suspendare, Parlamentul a obligat Executivul să publice raportul intern cu nume de cod „Yellowhammer“. Documentul elaborat în august trece în revistă riscurile asociate Brexit-ului fără acord și prezintă un peisaj apocaliptic: revolte, penurie de medicamente și de alimente, companii împinse în faliment, blocaje și cozi pe ruta Calais-Dover, apariția pieței negre, creștere de prețuri, lipsă de personal vamal ș.a.m.d.
Pe deasupra, planurile premierului au fost serios încurcate de o decizie judecătorească a unei instanțe din Scoția. Curtea a hotărât că primul ministru a dezinformat-o pe Regină cu privire la motivul prorogării Parlamentului. Executivul hotărăște, dar aprobarea formală aparține suveranului care, de pe vremea domniei Annei Stuart, la început de secol 18, nu și-a mai exercitat dreptul de respingere. Neadevărurile de care vorbeam mai devreme l-au ajuns din urmă pe Boris Johnson. Judecătorul vorbește despre „maniera clandestină“ prin care primul ministru a instrumentat suspendarea Parlamentului și că „adevăratul motiv“ este de fapt scurtarea perioadei de dezbateri pe marginea Brexit în Camera Comunelor. Adică l-a făcut mincinos. Decizia fără precedent urmează să fie atacată de guvern la Curtea Supremă de la Londra.
După cele câteva zile de înfrângeri pe bandă rulantă, conservatorii au hotărât să se răzbune. Andrea Leadsom, ministru în Cabinetul Johnson, a anunțat o nouă premieră în epopeea Brexit. Conservatorii au cerut schimbarea Speakerului de la Cameră în plină sesiune, celebrul John Bercow, cel care a încântat milioane de oameni din lumea întreagă cu stilul său bombastic și savuros. Speakerul este la rândul său un Tory. Nici n-ai zice, având în vedere că, în ultimii trei ani, atât Cabinetul May, cât și actualul s-au împotmolit deseori de barierele sale procedurale. Bercow este un apărător autentic al parlamentarismului și mulți îl consideră astăzi un fel de erou care a ținut piept asaltului euroscepticilor din Camera Comunelor. N-a fost însă mereu impecabil. Anul trecut a fost acuzat de comportament brutal („bullying“ – n.r.) la adresa mai multor funcționari de la Cameră. A fost un scandal în toată regula în care mulți colegi de partid au făcut scut în jurul său. De partea cealaltă, numeroși laburiști i-au cerut cu insistență demisia. Astăzi atitudinile s-au schimbat cu 180 de grade. Conservatorii care i-au salvat scaunul îi bat acum obrazul și strigă după el „Rușine! Rușine!“. Cei de la Labour care în toamna anului trecut îl denunțau că „bully“ scăpat de sub control îl aplaudă cu lacrimi în ochi și îl consideră erou. După zece ani în fruntea Camerei, John Bercow și-a anunțat retragerea. Astfel, Andrea Leadsom, un rival mai vechi, nu primește satisfacția de a-l fi dat afară. Interesantă este și data la care pleacă: 31 octombrie, ziua în care Regatul Unit ar fi trebuit să părăsească Uniunea Europeană.
Până la Boris, niciun prim-ministru nu a suferit atâtea înfrângeri într-un interval atât de scurt, chiar în deschiderea sesiunii parlamentare. L-a părăsit până și fratele Jo Johnson care, în dezacord cu planurile guvernului de ieșire cu orice preț din Uniunea Europeană, a decis să-și dea demisia din cabinet, din partid și a anunțat că nu mai candidează la alegerile următoare. Este un gest principial și curajos, în condițiile în care la Westminster traseismul capătă deja proporții romanești.
Spuneam că Parlamentul nu mai funcționează în lipsa sceptrului. Guvernul a avut grijă să-l ridice, dar nici alții nu s-au lăsat mai prejos. Reprezentanții partidelor naționaliste care își doresc independența Scoției și Țării Galilor i-au diminuat statura prin intonarea imnurilor proprii sub privirile indulgente ale celorlalți aleși. Este ca și cum cei de la UDMR s-ar apuca din senin să cânte imnul național maghiar în Parlamentul României. Pentru asemenea cântece există, Slava Domnului, loc suficient în parlamentele regionale din Hollyrood și Senedd (Scoția și, respectiv, Wales). Dar până și acolo se intonează God save the Queen, imnul național britanic, dacă Regina vine ca să deschidă sesiunile.
Cei scandalizați pe bună dreptate de suspendarea Parlamentului de la Westminster au asistat astfel la una dintre consecințele posibile ale dezbinării create de Brexit: independența Scoției și apropierea până la unificare a Irlandei de Nord cu Irlanda.
