Poporul vs. Parlament: strategul Brexit din 2016 revine în forță

Mutarea-șoc prin care guvernul a hotărât să suspende Parlamentul este în mare parte opera lui Dominic Cummings.

Victor Popa 03.09.2019

De același autor

Pe Dominic Cummings îl recunoști ușor. Este singurul din Downing Street 10 care nu poarta costum și cravată. Cand Boris Johnson a pășit pentru prima oară ca premier în celebra reședință-birou, a fost întâmpinat în aplauze de staff-ul aflat în vestibul. De-a stânga covorului care împarte holul în două se aflau oamenii îmbrăcați regulamentar, ca de serviciu. În partea dreaptă, de unul singur, era tipul în blugi și tricou ieftin, à la Silicon Valley. Sprijinea neceremonios un perete și prin toată atitudinea parcă ținea să transmită: „nu fac parte din gașca voastră și nu mor de plăcere când mă puneți să bat din palme“. Ai fi jurat că este un inginer de rețea venit să dea de cap router-ului wi-fi de la parter și pe care intrarea premierului l-a iritat pentru că-l ține din treabă. Aducea a orice și oricine numai al doilea om ca influență din guvern n-ai fi crezut că este.

De Dominic Cummings ați mai auzit însă, grație actorului Benedict Cumberbatch care l-a interpretat în Brexit: The Uncivil War, o producție Channel 4 în regia lui Toby Haynes (am scris pe larg despre film într-un articol precedent din 22-Brexit: au ce invata partidele politice de la Benedict Cumberbatch?). În România filmul a fost difuzat de HBO. Cummings a orchestrat victoria campaniei Vote Leave, principalul vehicul electoral antieuropean în referendumul pentru Brexit din 2016. Astăzi, în calitate de consilier special al primului ministru, trebuie să-și ducă misiunea până la capăt. Mai exact, să scoată definitiv Marea Britanie din Uniunea Europeană. Cu orice preț.

O măsură de negândit

Suspendarea Parlamentului este în mare parte opera lui Dominic Cummings. O mișcare surprinzătoare, cu atât mai mult, cu cât aproape toți greii cabinetului, inclusiv premierul, au exclus-o categoric ca variantă de lucru în urmă cu doar o lună. Este un adevărat deliciu să le revezi declarațiile. Sunt rostite cu emfaza principială și cu pompa specifică unor cavaleri care s-ar sacrifica oricând pentru suveranitatea instituției parlamentare. „Doar să-ți treacă prin gând că vrei să suspenzi Parlamentul și să dai de pământ cu democrația noastră (...) N-ar fi corect și nu putem să facem așa ceva!“ se indigna în iulie numărul doi în ierarhia guvernamentală, actualul ministru de Finante Sajid David. Ministrul Sănătății, Matt Hancock, care și-a propus să-i devanseze pe toți în materie de patetisme, n-a putut să rateze analogia cu debarcarea trupelor aliate în Normandia în urmă cu 75 de ani: „Ideea pe care o tot flutură unii cum că n-am putea să implementăm Brexit-ul decât dacă suspendăm Parlamentul ar fi un afront adus oamenilor care au luptat și au murit pe acele plaje (ale Franței – n.r.). N-am să accept niciodată așa ceva!“ și exemplele ar putea să continue. Sunt momente de un ridicol caragialesc. Ce i-a determinat totuși pe acești înalți oficiali ai statului britanic să se acopere de rușine și s-o dea la întors într-un asemenea hal? Sau, mai bine zis, cine?

Omul-bun la toate

Decizia nu poate să-i aparțină decât lui Boris Johnson, însă instigatorul–șef este Dominic Cummings. Oficiosul conservator Daily Telegraph vorbește despre o brigadă care, în funcție de situație, este fie celulă de criză, fie cabinet de război, condusă de Cummings și din care mai fac parte încă patru oameni, printre care și procurorul general Geoffrey Cox. „Fiecare mișcare întreprinsă de Downing Street este planificată de Dominic Cummings“, notează Telegraph fără echivoc. Atenție, vorbim despre un simplu „special adviser to the PM“, funcție deseori ocupată de conservatori la început de carieră, oameni buni la toate. Și totuși, omul „bun la toate“, taie și spânzură în guvernul britanic, dă teme procurorului general, coordonează miniștri și, dupa caz, îi dă afară pe cei care calcă strâmb. S-a întâmplat chiar deunăzi cu o colaboratoare a ministrului de Finanțe pe care Cummings o suspectează că păstrează legătura cu „dușmanul“. În acest caz, dușmanul nu este opoziția, ci chiar precedentul cancelar al Exchequer (ministru de Finanțe – n.r.), conservatorul Philip Hammond, un critic dur al Brexit-ului fără acord. De fapt, în logica celulei de criză, dușman poate să fie oricine. Potrivit The Guardian, ministrul de resort Sajid David a aflat de concedierea colegei sale din presă. Asta à propos de cine deține astăzi pâinea și cuțitul în Guvernul Majestății Sale.

În sine, planul de suspendare sau „prorogare“ a Parlamentului este agresiv și nedemocratic, nu sare însă din litera legii. Pe deasupra, ca orice aspect legat de Brexit și de procedurile parlamentare de la Westminster, este suficient de complicat ca să disemineze confuzie și să întârzie reacția adversarului. Astfel, și protestele din partea opoziției s-au nuanțat pe măsură ce au fost analizate implicațiile. De la „dictator“ sau „lovitură de stat“ registrul declarațiilor s-a temperat până la nivelul de „asalt asupra democrației“ sau „profund nedemocratic“, ceea ce surprinde mai bine caracterul situației.

Suspendarea Parlamentului este, într-adevăr, o procedură rar întâlnită, legală totuși într-un cadru constituțional construit pe precedent și nu pe „Constituție scrisă“. În 1997, spre exemplu, premierul conservator John Major a aplicat măsura atunci când a vrut să scape de dezbaterile pe marginea scandalului legat de deconturile nejustificate ale propriilor colegi de partid. Nu că ar fi un exemplu de urmat, bineînțeles, dar mecanismul există. În principiu, dacă Executivul vrea să evite subiecte incomode, prezintă decizia de suspendare reginei, care o semnează. Sunt cutumele monarhiei constituționale pe care suveranul le respectă. În teorie poate să n-o facă. Sunt voci care denunță complicitatea reginei în planurile neortodoxe ale lui Boris Johnson. Trebuie să avem totuși în vedere că ultimul monarh implicat în deciziile Executivului a fost Queen Anne. Se întâmpla în urmă cu mai bine de trei secole. Dacă, ipotetic, Elisabeta a II-a ar interveni acum, indiferent în ce sens, n-am niciun dubiu că revolta de tip „intervenția autocratică a monarhului neales de popor“ ar eclipsa cu mult tema inițială.

Scopul guvernului este ca timpul alocat dezbaterilor pe marginea unui No-deal Brexit să fie cât mai scurt. Porțile de la Westminster urmează să se deschidă în octombrie cu ocazia Discursului Reginei, echivalentul prezentării unui program de guvernare. Totodată, „discursul reginei“ din 14 octombrie marchează deschiderea unei noi sesiuni parlamentare. Încep astfel în mod automat dezbaterile pe marginea priorităților guvernamentale, pe care opoziția nu are cum să le evite. Una peste alta, prorogarea Parlamentului face ca fereastra de timp rămasă până la data de 31 octombrie, când Marea Britanie părăsește conform legii UE, să fie mai mică.

Letargia opoziției

Blitzkriegul declanșat de Dominic Cummings nu zădărnicește eforturile celor care se opun unui Brexit fără acord. Doar le face mai dificile. În același timp, lipsa de direcție a opoziției ar fi făcut oricum cu ochiul oricărui strateg serios. În timp ce Boris Johnson avea grijă să adoarmă instinctele tuturor, inclusiv ale presei, cu un turneu european de ochii lumii, Cummings pregătea mutarea de suspendare a Parlamentului. Era tentant în condițiile în care rivalii politici de la Labour și Lib-Dem erau ocupați cu opoziția... din sânul opoziției. Principala lor problemă devenise cum să-l împiedice pe liderul laburist Jeremy Corbyn să ajungă premier în cazul reușitei unei moțiuni de cenzură. Șefa liberal-democraților încă se mai opune unui asemenea scenariu. Oricine, numai Corbyn nu, este sloganul lui Jo Swinson, în condițiile în care Brexit-ul fără acord bate la ușă. Aici se impune o precizare. Partidul Liberal Democrat reprezintă opțiunea fermă Remain și a dizlocat voturi importante de la Labour în alegerile europarlamentare. Speră, prin urmare, să-și îmbunătățească performanța în alegerile pentru Westminster, anticipate sau la termen. Performanța în sine nu-i aparține tinerei Swinson, ci veteranului Vince Cable, cel care a condus formațiunea până foarte recent. Lui Swinson îi aparține doar lipsa de fler în ceea ce privește semnificația momentului istoric în care s-a nimerit ca lider de partid să fie ea.

Încleștați în asemenea dispute politicianiste, parlamentarii Opoziției au mai scăpat din vedere un element esențial. Septembrie aduce sezonul conferințelor de partid, perioada care, de regulă, ocupă aproximativ trei săptămâni. Este uluitor cum nici Labour și nici Lib-Dems n-au fost în stare să propună din timp un orar alternativ sau, și mai bine, să renunțe cu totul la conferințe. O astfel de neatenție ar putea să-i coste electoral. Este foarte greu să le povestești oamenilor cum tu voiai să dezbați de dimineața până seara subiectul Brexit, dar guvernul nu te lăsa, în condițiile în care aveai calendarul umplut ochi cu festivități de partid.

Nu este totul pierdut

În primele zile ale lui septembrie, oponenții variantei unui Brexit fără acord ar putea să „deturneze“ agenda guvernamentală și să interzică prin lege scenariul de No-deal. Mai exact, speakerul Camerei, John Bercow, iritat din cale-afară de măsura prorogării, poate să permită o dezbatere de urgență prin care să fie adoptată o lege care să forțeze mâna guvernului. Adică să-l oblige s-o respecte. Cel mai probabil, o astfel de lege ar conține interdicția de părăsire a Uniunii Europene fără acord în data de 31 octombrie. Într-o asemenea ipoteză, esențială este aritmetica parla­mentară. Majoritatea conservatoare s-a redus la un singur vot, deci, practic, nu mai există în condițiile în care numărul aleșilor Tory care se opun liniei cabinetului trece oricum de zece.

În varianta căderii guvernului în urma unei moțiuni de cenzură, cărțile sunt mai degrabă la Boris Johnson. În primul rând, premierul are la îndemână pârghiile prin care să temporizeze orice fel de proces electoral în așa fel încât termenul limită de 31 octombrie să fie depășit. Pe deasupra, cabinetul de război condus de Dominic Cummings asta așteaptă. Conservatorii stau bine în sondaje tocmai pentru că noul premier vrea să rupă Regatul Unit de Europa cu orice preț. Sau „do or die“, cum spunea chiar el.

Lupta este în plină desfășurare și nu sunt excluse răsturnările de situație. Altfel niciun premier nu s-ar lega la cap cu un personaj atât de dificil precum Dominic Cummings, dacă și-ar dori „pacea“. Poate nici măcar Boris Johnson. La rândul său, Cummings trăiește pentru asemenea confruntări. A mizat totul pe 31 octombrie și chiar și-a amânat o intervenție chirurgicală până după Halloween. „Politicienii trebuie să respecte toate voturile populare, nu doar pe cele care le convin“ i-a declarat recent unui reporter de la Sky News, cu trimitere directă la referendumul in/out din 2016 pe care Parlamentul încă nu l-a onorat. Atunci, la fel ca și acum, Cummings și-a păstrat același credo absolut banal și pe care-l întâlnești la toți strategii populiști, indiferent de anvergură: „Poporul vs. politicieni“. Faptul că unii se tot încăpățânează să-i ridice mingea la fileu... este deja altă poveste. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22