De același autor
Locuieste impreuna cu sotul, Bob, si cu fiica, Julie, in Ruislip, o suburbie din Vestul Londrei. Jacksonii traiesc intr-o binecuvantata banalitate, la care viseaza mai toata lumea. Un tablou sinonim cu “normalitatea occidentala” pe care o tot invocam noi, romanii, sau altii ca noi. Nici macar cele cateva clipe de extravaganta de care Barbara are parte, nu sunt traite in mod direct. Le soarbe din povestile celei mai bune prietene, Helen, fire expansiva si provocatoare. Helen Kroger, impreuna cu sotul ei Robert, un anticar, stau chiar peste drum. Krogerii sunt canadieni, impinsi de valurile vietii pe tarmuri britanice, unde s-au si stabilit. Fara copii, Helen o rasfata pe Julie la fiecare pas, in ciuda protestelor formale venite din partea mamei. Canadienii simpatici, galagiosi si saritori sunt pata de culoare care lipseste altor familii britanice din suburbiile functionaresti ale capitalei. Asa ca Jacksonii se considera norocosi. Isi petrec impreuna sarbatorile, se viziteaza aproape zilnic si se ajuta intre ei la nevoie.
Idila nu se rupe brusc. Realitatea intervine treptat. Intr-o buna zi, un anume domn Stewart, cu mina oficiala si previzibil imbracat in negru, bate la usa familiei Jackson. In prima faza, Stewart lasa de inteles ca provine dintr-o zona care are legatura cu legea si cu Scotland Yard. In principiu, il intereseaza vecinii de peste drum. Nu trece prea mult timp si intentiile omului in negru sunt exprimate in clar: are nevoie de consimtamantul si de concursul familiei pentru instalarea unui post de observare la ei in casa. Meseria lui Stewart are de fapt mai multa legatura cu serviciile secrete decat cu politia iar Krogerii de fapt nu sunt anticari, ci spioni sovietici.
“Pack of Lies”, piesa lui Hugh Whitemore, tocmai si-a incheiat stagiunea la Menier Chocolate Factory, o locatie atipica, departe de West End (sau “Theatreland”, zona centrala care gazduieste majoritatea teatrelor londoneze – n.r), care si-a conservat sarmul manufacturier de secol 19. “O gramada de minciuni” ar fi traducerea literara, cu un eventual joc de cuvinte suplimentar. “Pack”, sau “pachet” reprezenta in vremea Razboiului Rece obiectivul concret al activitatii clandestine. Pe atunci era vorba despre documente care, la rigoare, ar fi putut sa decida soarta unui razboi. Astazi, “pachetul” poate sa contina un agent chimic care, in anumite conditii, spulbera orice forma de viata dintr-un oras intreg. Krogerii se concentrau pe documente. Mai exact, erau interesati de programul de inzestrare subacvatica al Royal Navy. Armamentul era testat in peninsula Portland. Whitemore nu a facut decat sa adapteze pe ici, pe colo, cazul “retelei Portland” din Anglia anilor 60, cu accent pe interactiunea dintre familia britanica si cuplul de spioni. “Canadienii” Peter si Helen Kroger, erau de fapt comunistii new-yorkezi Morris si Lona Cohen. Au fost condamnati la 25 si respectiv 20 de ani de inchisoare, din care n-au executat decat 8. In 1969 au fost recuperati de URSS, in urma unui schimb de spioni. Ambii au asistat la dezintegrarea Uniunii Sovietice si au murit la Moscova cu pieptul plin de decoratii, ca veterani ai KGB.
N-am amintit intamplator de “Pack of Lies” chiar daca nu este o piesa jucata in premiera. Ca un amanunt interesant pentru iubitorii de teatru si film, in 1983, rolurile sotilor Jackson, adica Barbara si Bob, au fost interpretate de Judi Dench alaturi de sotul ei, regretatul Michael Williams. 35 de ani mai tarziu, Finty Dench, fiica celor doi, preia cu succes rolul Barbarei Jackson. Altul este insa fenomenul notabil: din punct de vedere cultural, productiile britanice cu spioni, cu rusi, sau cu ambele, isi traiesc astazi a doua primavara. Cel tarziu dupa atacul cu arme chimice de la Salisbury, renasterea s-a oficializat. “Mac Mafia” este deja un hit international. “Killing Eve”, alt serial TV, un fel de accident intre “La femme Nikita“ si “Ally McBeal” ar fi un alt exemplu. “Pack of Lies” este repus in scena. O sa urmeze cu siguranta si altele.
Ca sa gustam din plin aceasta oferta culturala tematica, ne-ar trebui totusi un cadru de referinta. “Joc dublu”, cartea lui Edward Lucas, disponibila acum si in romaneste la Humanitas, este probabil cel mai bun reper. Pasul dincolo de ecran sau de scena n-ar trebui sa descurajeze pe nimeni. Viata bate filmul, cum se spune, si “Deception” (titlul original – n.r) contine spectaculozitate cat pentru zece filme. Este cronica unui secol de conflicte clandestine, in care Occidentul a pierdut aproape toate bataliile. Ce-i drept, in ultima instanta a castigat razboiul. S-a intamplat insa tarziu si abia cand Vestul a inteles ca trebuie sa abandoneze lupta de teren in favoarea abordarii strategice. Adica sa-i lase pe sovietici sa piarda pe mana lor. “Terenul” a fost mai mereu dominat de rusi. Nu degeaba KGB a fost multa vreme reperul aspirational absolut pentru ofiterii din Mossad, asa cum aflam din “Gideon’s spies”, bestsellerul lui Gordon Thomas.
Ca romani, stim bine cam cat de eficienta a fost sustinerea rezistentei de catre SUA sau Marea Britanie imediat dupa 1945. In cel mai fericit caz, sprijinul acordat partizanilor din tarile ajunse in orbita URSS a fost modest sau ineficient. De regula insa, strategiile occidentale dezadaptate si permanent compromise de contraspionajul sovietic, n-au facut decat sa escaladeze tragismul unor popoare deja subjugate.
Cele mai reprezentativ studiu de caz il ofera statele baltice. Istoria luptei anticomuniste din regiune este ceea ce Lucas numeste “unul dintre cele mai putin cunoscute episoade din istoria europeana moderna.” Intr-adevar, dramatismul acelor ani este invers proportional cu nivelul de popularitate al evenimentelor. Pentru SIS (sau “MI6” colocvial), Letonia si Estonia au reprezentat dintotdeauna un fel de “perla a coroanei” in ceea ce priveste accesul catre Rusia. Britanicii au insistat sa aloce resurse semnificative rezistentei, chiar daca regatul se afla intr-o stare de cvasi-faliment ca urmare a celui de-al doilea razboi mondial. Astazi ne plangem de asaltul informational pus la cale de Moscova sub forma de “fake news”. Pe langa povestile pe care KGB-ul leton le servea SIS-ului in urma cu mai bine de 70 de ani, fenomenul “fake news” este o biata copilarie. Practic au construit o realitate alternativa. In conditiile in care partizanii erau “fake”, contactele erau “fake” sau disidentii erau “fake”, englezilor nu le mai ramanea decat rolul de decor intr-un film rusesc. De regula, cand scenariile scrise de Janis Lukasevics, un ofiter KGB “extrem de inteligent” nu se legau chiar cap – coada, ofiterii britanici compensau oricum prin evaluari sau analize eronate. Deloc surprinzator, avand in vedere ca informatiile pe care le aveau la dispozitie erau de slaba calitate. Asa a fost decimata cea mai eroica generatie de anticomunisti din statele baltice, voluntari antrenati de MI6 sau de CIA in locuri precum Anglia sau Germania. Multi au sfarsit in torturi greu de imaginat si la fel de greu de descris.
Daca in 1956, dupa mai bine de un deceniu de planuri esuate, executii si barbarii, deznadejdea nu-i biruise chiar pe toti partizanii, britanicii s-au hotarat sa le imprastie orice urma de indoiala: “Nu mai putem sa va sprijinim. Nu o sa mai trimitem ajutoare de niciun fel. Toate casele conspirative sunt compromise…Pana cand vin vremuri mai bune, acesta este ultimul nostru mesaj. O sa va mai receptionam pana pe 30 Iunie. Sa va ajute Dumnezeu. La randul lor, americanii erau deja plecati. Operatiunea fusese suspendata inca din 1954. Prea nu se lega nimic. In acelasi timp, sovieticii aveau grija sa intretina Londrei speranta, in conditiile in care, dupa un deceniu marcat de evolutii inexplicabile, suspiciunile se acumulau.“Cativa dintre ofiterii SIS cu experienta au constatat ca eforturile americano-engleze in Ucraina, Albania si Romania au esuat lamentabil. In statele baltice, operatiunea avea totusi succes. Cum era posibil?”
Talentul ofiterilor KGB din plan local a avut un rol determinant in instrumentarea acestui fiasco istoric. Nu trebuie insa trecuta cu vederea contributia lui Kim Philby, cel mai influent agent dublu din toate timpurile si general KGB. Pana in 1947, din pozitia de sef al asa numitei “sectii 9” din cadrul SIS, Philpy superviza toate operatiunile britanice indreptate impotriva URSS. Ulterior, a fost transferat la Washington ca ofiter de legatura intre SIS si nou infiintata CIA. Putea astfel sa ofere Moscovei o persectiva si mai vasta. Dupa cum noteaza chiar el mai tarziu: “Pentru evitarea oricaror suprapuneri, britanicii si americanii schimbau intre ei toate informatiile legate de coordonate geografice sau de orar. Nu stiu ce s-a intamplat cu cei vizati (de operatiuni – n.r) dar pot sa-mi imaginez”. La inceputul lui noiembrie anul acesta, pe fondul deteriorarii relatiilor intre Londra si Moscova, Kremlinul a cedat unei tentatii nostalgice si a botezat o piata moscovita cu numele de “Kim Philby”.
Revenind la lucrarea lui Lucas, de la asaltul chekistilor (“Ve-Che-Ka” sau “Cheka” a fost primul serviciu secret infiintat in 1917, dupa Revolutia din Octombrie – n.r) lui Felix Dzerzhinsky asupra ambasadei britanice din Petrograd in 1918 si pana la povestea tragica a lui Sergei Magnitski sau la variantele moderne ale familiei Kroger din “Pack of lies”, “Joc dublu” ne ofera un secol de confruntari clandestine.
Ca unul dintre cei mai consecventi critici ai Kremlinului (Russia Today il plaseaza pe locul patru intr-un top al rusofobilor), Edward Lucas nu povesteste de dragul povestilor. Nu este o simpla insiruire de aventuri, oricat ar fi de captivante. Pentru autor, istoria este o referinta constanta la prezent.
Nu in ultimul rand, Lucas traseaza paralele intre serviciile secrete sovietice si cele din epoca Putin. Este un exercitiu care ne ajuta sa intelegem mai bine transformarea Rusiei. Directorul MI6 are preocupari foarte similare. La inceputul saptamanii, intr-o intalnire cu studentii de la Universitatea St Andrews i-a avertizat pe rusi ca n-ar fi prudent sa subestimeze nici capacitatea de actiune si nici determinarea Marii Britanii. La limita, poate sa treaca drept amenintare. Ramane de vazut daca Rusia il va lua vreodata in serios.
