Primii pasi ai acapararii

A fost una dintre multele tragedii din istoria romanilor fap­tul ca principalii arhitecti ai loviturii de la 23 august 1944, Regele Mihai si liderii democrati, au rasturnat o dic­tatura militara doar pentru a fi practic rasturnati ei însisi, în decurs de sase luni, de alt regim totalitar in­ci­pient. In zona sovietica a Germaniei si în Polonia, unde pus­tiirile razboiului înlaturasera toate structurile politice, lui Stalin i-a fost simplu sa-si aduca la putere partidele co­­muniste clientelare, dar în Romania impunerea unui nou regim necesita înlaturarea structurilor care mai su­pra­vietuiau. Lovitura Regelui Mihai a preîntampinat orice mis­care sovietica de a pune mana pe putere si, atunci cand, opt zile mai tarziu, trupele sovietice au intrat în Bu­cu­resti, au gasit un guvern roman fara vreo reprezentare sem­nificativa comunista, dispus sa negocieze un ar­mis­ti­tiu si sa tina alegeri.

Într-adevar, Stalin a folosit Conventia pentru a su­bli­nia efectele loviturii de stat de la 23 august, care ame­nin­ta­sera sa-l lipseasca de initiativa în treburile romanesti. Pentru a redobandi aceasta initiativa, liderul sovietic a trans­format Conventia de ar­mistitiu într-un cadru legal, care sa-i asigure inte­resele politice si economice domi­nan­te în Romania. Potrivit prevederilor Conventiei de ar­mistitiu, Romania trebuia sa asigure cauzei Alia­tilor doua­sprezece divizii de infanterie si sa dea drept de li­be­ra trecere trupelor sovietice. Ea avea sa plateasca în na­tura despagubiri de razboi însumand trei sute de mi­li­oa­ne de dolari într-o perioada de sase ani si sa re­tur­ne­ze bunuri luate de la Aliati. Articolele 13 si 14 stipulau ares­tarea criminalilor de razboi si desfiintarea or­ga­ni­za­tii­lor “de tip fascist”. In cazul în care autoritatile sovietice con­siderau necesar, urma sa fie reintrodusa cenzura. Clau­zele teritoriale recunosteau anexarea Basarabiei si a nordului Bucovinei de catre Uniunea Sovietica si anu­lau Dictatul de la Viena, care daduse Ungariei nord-ves­tul Transilvaniei.

Acapararea Romaniei a rezultat din interactiunea aces­tor doua elemente: în timp ce luptele continuau, Ar­ma­ta Rosie, ca orice armata, avea nevoie de ordine în spa­tele frontului, dar în Romania singura ordine ac­cep­ta­bi­la rusilor era cea garantata de Partidul Comunist Ro­man. Rolul partidului era acela de a preîntampina ca re­gi­mul instaurat dupa lovitura de stat sa stabileasca or­di­nea în alti termeni. Aceasta cerinta implica, în primul rand, neutralizarea mijloacelor de mentinere a ordinii so­cia­le, adica armata, sistemul judiciar si politia, si re­struc­tu­rarea lor dupa modelul sovietic; în al doilea rand, crea­rea sprijinului de masa, de care PCR era complet lipsit, si care i-ar fi asigurat noului regim legitimitatea teo­retica ne­cesara. Ambele actiuni antrenau o bizuire pe teroare si pe ambele se puteau bizui pen­tru a distruge orice ves­ti­gii de sprijinire a monarhiei si a democratiei “occi­den­ta­le”. In guvernul provizoriu al generalului Sanatescu (23 au­gust-2 noiembrie 1944), consti­tuit pentru a conduce noul curs de razboi al Romaniei, majoritatea posturilor mi­nis­teriale erau ocupate de militari de profesie, doar Mi­nis­terul Justitiei fiind asigurat de comunisti prin per­soa­na lui Patrascanu. Autoritatile sovietice au început sa sla­beas­ca armata si fortele politienesti ale Romaniei. La 2 oc­tombrie, Inaltul Comandament Sovietic a cerut re­du­ce­rea fortelor Politiei de la 18.000 la 12.000 persoane. La 6 octombrie, a impus demisia generalului Gheorghe Mi­hail, seful Marelui Stat Ma­jor roman, din cauza opozitiei sale fata de ordinul sovietic ca toate unitatile romane sa fie dezarmate, cu exceptia celor douasprezece divizii ce lup­tau alaturi de rusi.

Prima sarcina a Partidului Comunist era de a-si largi ca­pul de pod din guvern. Acest lucru în sine cerea ac­ce­sul lui la posturile ministeriale cruciale - Internele, Apa­ra­rea si Justitia - si crearea unui sprijin de masa, ce putea fi folosit pentru a cere schimbari politice radicale. La 2 oc­tombrie, Partidul Comunist si Partidul Social-De­mo­crat si-au unit fortele pentru a forma Frontul National De­mo­­crat. Membrii Frontului ii amenintau pe muncitorii de la principalele fabrici din Bucuresti si din alte localitati cu ares­tarea de catre armata sovietica, în cazul în care re­fu­zau sa desfiinteze prin vot vechile comitete de uzina si sa-i aleaga în locul lor pe reprezentantii Frontului Na­tio­nal Democrat. Noile comitete au preluat apoi cantinele mun­citoresti si procedurile de rationalizare, astfel încat o mare parte a industriei a ajuns curand în mana Frontului Na­tional Democrat, fortandu-i pe mun­citori sa se supuna voin­tei sale, sub ame­nintarea de a li se taia ratiile si a li se suprima car­telele speciale de alimente.

În industrie si în alte domenii, amenintarilor li s-a dat pon­dere de catre Garzile de Aparare Patrio­tica, care au dez­voltat nucleul de muncitori înarmati ce îl preluasera pe Antonescu dupa arestarea aces­tuia. Aceasta dez­vol­ta­re, în septembrie 1944, a fost facuta sub supra­ve­ghe­rea serviciilor de securitate sovietice - NKGB - iar Gar­zi­le au fost puse sub comanda lui Emil Bodnaras. Acestea asi­gurau para­vanul ideal pentru instruirea agentilor si a “mar­­deiasilor” ce urmau sa fie infiltrati în fortele de politie si de securitate, cand comunistii vor fi castigat accesul în Ministerul de Interne. Garzile erau folosite pentru a-i ni­mici pe “fascisti” si pentru a-i încuraja pe re­calcitranti sa înteleaga cat de gresit era sa se opuna. Atunci cand era necesar, Garzile se bucurau de cooperarea logistica a Comandamentului rus. Printre componentii lor se aflau si detinuti de drept comun sau fosti legionari, a caror pri­ce­pere în materie de intimidare fusese slefuita la sfar­si­tul anilor ’30. La 15 ianuarie 1945, primul ministru, ge­ne­ra­lul Ra­descu, a ordonat dizolvarea Garzilor, însa Teo­hari Georgescu si Emil Bodnaras au ignorat pur si sim­plu in­struc­tiunile.

Teohari Georgescu continua sa mearga la ser­viciu si a transmis o telegrama circulara catre prefecti, infor­man­du-i ca “în conformitate cu hota­rarea Consiliului Fron­tului National Democrat, va ramane în functie”. “Va re­comand cat se poate de categoric - continua el - sa nu îndepliniti ordinele îndreptate împotriva popo­ru­lui, ordine date de generalul Radescu, care a do­ve­dit prin actiunea sa dictatoriala a fi dusmanul poporu­lui.” Între timp viceprim-ministrul Petru Groza îi încuraja pe tarani sa anticipeze reforma agrara, luand cu forta pa­mantul marilor mosieri. Doua zile mai tarziu, în cadrul unei sedinte a cabinetului, Radescu îl acuza pe Groza ca pregateste un razboi civil. Atat Radescu, cat si Re­ge­le Mihai se temeau ca stanga pregatea o lovitura de stat, da­torita rapoartelor care indicau faptul ca rusii trimiteau la Bucuresti trupe NKGB.

Aveau sa fie curand spulberate orice sperante pe care le-ar fi nutrit poporul roman de pe urma Declaratiei asu­pra Europei Eliberate, adoptata la Con­ferinta de la Ialta: ca “drepturile suverane si autoguvernarea” vor fi res­tituite “acelor popoare care au fost lipsite cu forta de ele”. Garzile Patriotice prac­ticau banditismul organi­zat în sprijinul comi­tetelor Frontului National Democrat, a caror putere asupra catorva fabrici-cheie bucurestene era ame­nintata de muncitorii ce nu faceau parte din FND. Aceasta campanie de violente, de inspiratie comu­nista, a pornit de la Arsenalul Armatei, la începutul lunii fe­bruarie, si s-a raspandit la Monitorul Oficial si la Fa­bri­ca Stela, unde comitetele FND au fost date afara. La ale­gerile sindicale de la atelierele Arsenalul Armatei, doar 14 din cei 600 de muncitori au votat candidatii co­mu­nisti, iar 180 au votat lista celor fara apartenenta de par­tid (restul s-au abtinut). La 6 februarie, 60 de membri ai Garzilor Patriotice si doi soldati NKGB s-au deplasat cu masina la Arsenalul Armatei, i-au batut pe cei care vo­tasera lista cu independenti si au luat cu ei 11 mun­ci­tori, pe care i-au dus la comandamentul NKGB.

Lucrurile au atins punctul critic la 24 februarie. La sfar­situl unei mari demonstratii a FND, multimea s-a deplasat în Piata Palatului, în fata Ministerului de Interne, acolo unde îsi avea Radescu cabinetul. S-au tras focuri de arma si au fost ucise cateva persoane. La ordinele lui Radescu, trupele romane ce pazeau cladirea au tras în aer pentru a dispersa multimea.

Ceea ce s-a stabilit cu claritate mai tarziu de catre o co­misie mixta romano-rusa de medici a fost faptul ca gloantele extrase din trupurile victimelor nu erau de un ca­libru folosit de armata romana, dar aceste constatari au venit prea tarziu pentru Radescu. Incapabil sa-si sta­pa­neasca mania fata de aceasta provocare, primul minis­tru s-a adresat natiunii prin radio si i-a denuntat pe liderii co­munisti Ana Pauker si Vasile Luca, numindu-i “hiene” si “straini fara neam si Dumnezeu”, o referire la ateis­mul si la originile lor neromanesti. In mo­mentul acela au intervenit rusii. A.I. Vîsinski, adjunc­tul ministrului de Ex­ter­ne rus, a sosit pe neasteptate la Bucuresti la 27 fe­brua­rie si s-a dus direct la Palat pentru a cere înlocuirea lui Radescu. Regele Mihai a ezitat si i-a spus rusului ca tre­buie respectate procedurile constitutionale. A doua zi dupa-amiaza, Vîsinski a revenit si a cerut sa i se spuna ce masura luase Regele. Atunci cand acesta l-a anuntat din nou ca trebuie sa se consulte cu liderii politici, mi­nis­trul adjunct de Externe sovietic si-a zbierat nemul­tumirea si a dat Regelui un ragaz pana la orele 18 pentru a anun­ta demiterea lui Radescu. Sub inti­midare, Regele a con­sim­tit.

Regele Mihai s-a adresat reprezentantilor britanic si ame­rican pentru le cere ajutorul si sfatul, dar, în ciuda pro­testelor occidentale înaintate la Bucuresti si la Mos­co­va cu privire la comportarea lui Vîsinski, aceasta din ur­ma a continuat sa forteze nota. Presiunile militare s-au adaugat celor politice. La 28 februarie, generalul-colonel Ivan Susaikov, loctiitorul coman­dantului Grupului de Armate Sud, l-a înlocuit pe ge­neralul-locotenent V. Vi­no­gra­dov în functia de vicepresedinte al Comisiei Aliate de Control. Fara sa-si consulte colegii britanic si ameri­can, acesta a ordo­nat ca unele unitati romane stationate în Bucuresti si în afara orasului sa fie trimise pe front, iar altele sa fie desfiintate. Locul acestora a fost luat de tan­cu­rile si trupele sovietice, care au ocupat Prefectura Politiei, Posta Centrala si Marele Stat Major Roman. Doua grupuri de aviatie de bom­bardament si doua es­ca­dri­le de vanatoare cu baza în capitala au fost desfiintate, iar restul fortelor aeriene romane au fost consemnate la sol. Sute de politisti în civil si în uniforma au fost conce­diati, iar trupele sovietice patrulau pe strazile Bucu­res­ti­lor, con­troland actele pietonilor, ale soferilor si vehicu­le­lor lor, si se foloseau de acest prilej pentru a rechizitiona dupa pofta vehicule romanesti.

La 1 martie, Vîsinski l-a informat pe Rege ca Petru Gro­za, adjunctul lui Radescu si candidatul de încredere al rusilor, era “alegerea sovietica”. Regele Mihai, fara tra­gere de inima, i-a dat cale libera lui Groza sa formeze gu­vernul, însa liberalii si taranistii au refuzat sa intre într-un guvern controlat de Frontul National Democrat. Pri­mul cabinet al lui Groza a fost respins de Rege. La 5 mar­tie, Vîsinski l-a informat pe Rege ca, daca nu era ac­cep­tat un guvern Groza, “nu mai putea raspunde pen­tru exis­tenta în continuare a Romaniei ca stat inde­pen­dent”. Temandu-se de o lovitura de stat, Re­gele si-a dat consimtamantul a doua zi dupa-amiaza. Dupa ace­ea, acapararea comu­nista a Roma­niei a înaintat cu pasi repezi.

(Fragmente din: Dennis Deletant, Romania sub regimul comunist, editor Romulus Rusan, Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 2006. Lansarea volumului va avea loc la Bookfest, vineri, 16 iunie, orele 16, la standul nr. 13J21, al Fundatiei Academia Civica.)