Pe aceeași temă
Un motiv mai profund este, însă, acela că neoconservatorismul este surprinzător de greu de definit. Există cel puţin două sau trei grupări intelectuale distincte (sau „generaţii“), formate în momente diferite ale ultimei jumătăţi de secol, recunoscute drept neoconservatoare. Iar relaţiile dintre acestea sunt, într-o mare măsură, accidentale.
Nu pentru prima dată, neoconservatorismului i se cântă prohodul. Pentru cei care-i ignoră istoria, neoconservatorismul este privit drept ideologia preşedinţiei „accidentale“ a lui George W. Bush. Dar acest curent nu reprezintă exclusiv – şi poate că nici măcar în primul rând – o doctrină de politică externă.
Neoconservatorismul a apărut ca reacţie împotriva totalitarismului, în primă instanţă, în rândurile stângii americane. Astfel privit, aceasta este varianta „made in USA“ a luptei din interiorul stângii dintre partizanii „comunismului real“ şi adversarii săi.
Antitotalitarismul, însă, nu s-a manifestat doar ca opoziţie (acerbă, e adevărat) faţă de Uniunea Sovietică, ci, în primul rând, ca o atitudine faţă de confruntarea politică, faţă de democraţie, ce acordă un rol special valorilor care ar trebui să definească politica. De aceea, atitudinea lipsită de compromis împotriva totalitarismului este însoţită de elogiul moderaţiei în ceea ce priveşte confruntarea politică democratică şi de pledoaria pentru pragmatism în privinţa politicilor economice şi sociale.
Scepticismul faţă de eficacitatea încercărilor de a schimba radical societatea şi credinţa că libertatea şi prosperitatea civilizaţiei occidentale se sprijină pe anumite valori specifice sunt comune neoconservatorismului şi conservatorismului propriu-zis. Convingerea că Statele Unite sunt chemate să apere aceste valori nu este deloc o manifestare nouă sau aberantă în istoria intelectuală americană.
Poate că, în viitor, neoconservatorismul nu va mai reprezenta un curent distinct – deşi neoconservatorii sunt şi astăzi activi din punct de vedere intelectual şi puţini sunt cei care au abandonat vechile credinţe. Dar moştenirea neoconservatoare va rămâne, fără discuţie, importantă în peisajul politic, cel puţin ca o „viziune“ despre luptele politice a căror miză este civilizaţia occidentală.