Pe aceeași temă
Expoziția Adrian Ghenie de la Timișoara a fost/este un adevărat eveniment, care a venit să se alăture salbei (cum se spunea odinioară) de evenimente ținând de artele vizuale prin care Timișoara, această adevărată capitală românească a acestor arte, a dorit să se auto-celebreze, să se auto-onoreze în calitate de Capitală Europeană a Culturii. După/în același timp cu Victor Brauner, Paul Neagu și înainte de Brâncuși (pentru a nu cita decât vârfurile, numele cunoscute – sper! – marelui public), Adrian Ghenie a făcut, așadar, un popas din circuitul mondial pe care îl parcurg neîncetat, amețitor, lucrările sale.
Adrian Ghenie, Untitled, 2023 © courtesy of the artist
Or, tocmai asta demonstrează lucrările lui cele mai recente, expuse acum la Timișoara, etapa strict actuală a picturii sale: voința de a se apropia cât mai mult, și mai mult, și mai profund, mai incisiv și mai memorabil, de actualitate, de a ține pasul – ca datorie internă dintotdeauna a artei – cu mersul lucrurilor, cu mișcarea istorică, care s-a accelerat halucinant în ultima vreme, lăsând întreaga umanitate într-un ofsaid istoric pe cale de a deveni cronic, de nerecuperat. Știam deja că tocmai prin supraimprimarea internă (contradicție doar aparentă) a mișcării istoriei pe statura și figura umanului s-a făcut remarcată și și-a cucerit celebritatea pictura lui Ghenie, dar acum el încearcă să meargă și mai departe, pentru că istoria s-a accelerat, iar omul, transferându-se și „externalizându-se” protetic tot mai avansat, este pe cale de a exploda, de a se dispersa, de a nu mai putea avea o figură recognoscibilă: omul se „mondializează” ca atare, devine una cu lumea – deci dispare, istoria îl desfigurează diseminându-l. Corpul a devenit imposibil pentru că este tot mai hibridat, în același timp invadat, pătruns și extins, „expandat” de tehnologie, care, din unealtă, așa cum încă ne place să ne amăgim, a devenit câmp și mediu de existență.
Adrian Ghenie, Untitled, 2023 © courtesy of the artist
Or, tocmai cu asta se bate, se luptă acum, în pictura sa, Adrian Ghenie, mai exact, tocmai asta încearcă el să picteze, ținând să reafirme pictura: ceea ce nu se (mai) poate picta. O declara el însuși, în emoționanta și încărcata de electricitate întâlnire cu presa care a însoțit vernisajul. Dar nu asta este ambiția eternă a picturii, să prezinte i-re-prezentabilul, să „fotografieze” actualitatea, să picteze Evenimentul cu adevărat istoric prin care trece specia umană? În strădania sa, în înfrângerea sa recunoscută și asumată – care, ca întotdeauna în artă, este, de fapt, o victorie în sine – de a picta, adică de a prezenta (nu re-prezenta) corpul devenit imposibil (căci hibridat tehnologic și dispersat – sacrificial – în întreaga lume, ca lume), Adrian Ghenie „coboară” la desen, asemenea unui Nicolae Grigorescu reporter de război, pentru a aduce pictura cât mai aproape de suflul bătăliei.
La scară macro, pictura e „reportaj” și luare în posesie, repunere în stăpânire a omului asupra istoriei care întotdeauna îi scapă. Iar corpul devenit imposibil fiind, de fapt, un fel de nor, de excrescență-lume monstruoasă, de nerecunoscut și mai cu seamă de ne-pictat, în jurul singurelor obiecte recognoscibile (deși, cum însuși artistul spunea, cu neputință de pictat, a picta nefiind deloc totuna, trebuie repetat acest lucru, cu a reprezenta): gadgeturile tehnologice (smartphone, laptop, telecomandă). Lupta picturii cu istoria pe care Ghenie, artist responsabil, o provoacă amintește de tablourile „de actualitate” ale lui Goya, de pildă, în care pictura însăși, ca marcă a omului, e convocată și afirmată. În acest sens, din întreaga serie expusă, cu procesualitatea ei izomorfă istoriei, o schiță-tablou precum „Personaj cu telecomandă 2” (2023) mi se pare o capodoperă.
Într-un moment în care, la nivel global, pictura a (re)devenit, din direcții și în sensuri diferite, un mediu-refugiu de convergență, în care suportul sau câmpul-tablou este folosit pentru tot felul de aventuri mai mult sau mai puțin extra-picturale (care sunt sau nu recuperate apoi de pictură, de pictural), meritul și performanța lui Adrian Ghenie, nu întâmplător recunoscute și onorate (chiar dacă nu și suficient explicitate), constau în curajul de a înfrunta această tensiune disruptivă, de a confrunta istoria la nivel macro și pictura, de a face în același timp și „reportaj”, și pictură. De aici, cred, trebuie început în discutarea artei încă incomplet deslușite, în mizele ei propriu-zis artistice, a lui Adrian Ghenie.
Expoziție-reportaj, dublu instantaneu atât asupra etapei actuale a picturii neînfricatului artist român, adevărat gladiator în luptă cu malformațiile actualității, cât și asupra (im)posibilităților actuale ale artei, Corpul imposibil încearcă să restabilească un raport vital și viabil, politic în sine, căci de luptă, între accelerările (non)epocii actuale și arta ca fundamentală ocupație distinctivă a omului (în încercarea sa de a locui lumea). Memorabil. //
