Pe aceeași temă
Mă aflam într-o sală de festivități imensă la Colegiul Tehnic Carol I, notând pe un flipchart ideile de soluții pentru o mai bună integrare a copiilor cu cerințe educaționale speciale. Unul dintre tineri a propus ideea unei săli de relaxare, în care colegii cu supraîncărcare senzorială să se poată liniști.
Am început să visăm cu toții la ea: cum ar trebui să arate, cum ar putea fi finanțată, cât de ușor s-ar putea implementa în fiecare școală. L-am rugat pe preopinent să-și dezvolte ideea într-un brief de politici publice. Însă băiatul ne-a tăiat scurt: „Nu e treaba mea să vorbesc cu autoritățile”.
Prima mea reacție a fost să cred că e lipsă de încredere în sine și am încercat să-l încurajez. Dar răspunsul a venit la fel de direct: „Nu trăiesc într-o țară în care autoritățile să înțeleagă, darămite să preia o idee bună. În România lucrurile nu se mișcă așa de ușor”.
România are nevoie de o doză de credință quixotică într-o lume perfectibilă prin implicare civică, ca antidot la cinism. Pariul proiectului Erasmus SpeakUP este că dezbaterea poate duce la implicare și că schimbarea poate porni de la tineri. Împreună avem responsabilitatea să nu le furăm această credință.
Doamna prof. Cristina Teodora Buică a pus bazele unui task force care luptă împotriva bullyingului elevilor cu CES (Cerințe educaționale speciale) la Colegiul Tehnic Carol I, cu care am co-creat o inițiativă de advocacy. Am început cu o dezbatere: „Prezența fizică a copiilor cu CES în clasă nu reprezintă incluziune reală”. Aceasta ne-a permis să discutăm despre diferența dintre a fi prezent și a fi cu adevărat integrat – elevi în clasă, dar marginalizați, excluși sau tratați ca un element perturbator.
Am continuat cu alte dezbateri, în care am ajuns la concluzia că integrarea este responsabilitatea întregii comunități școlare: profesori, elevi, părinți, specialiști și administrație. Prin jocuri de rol și exerciții de analiză, am mapat actorii relevanți și am decis împreună pe cine să invităm la masa rotundă.
În etapa de analiză de nevoi, liceenii au dialogat cu părinți ai copiilor cu CES, încercând să înțeleagă și să reprezinte cât mai fidel experiențele acestora. Ulterior, au creat un brief de politici publice, care a fost prezentat în cadrul unei mese rotunde organizate de Grupul pentru Dialog Social.
La discuție au participat reprezentanți ai Ministerului Educației, Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene (MIPE), Ministerului Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse, ai Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități (ANPDPD), ai Centrului Municipiului București de Resurse și Asistență Educațională (CMBRAE), ai direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului (DGASPC), precum și reprezentanți ai sindicatelor profesorilor, directori de școli, profesori și organizații din societatea civilă active în domeniul incluziunii. Dialogul a fost unul real, pe alocuri intens, cu participarea activă a elevilor din task force.
Brieful elevilor a arătat clar că, în lipsa serviciilor de sprijin și a formării profesorilor, costul integrării este transferat aproape în totalitate asupra familiilor, ceea ce nu este nici just, nici sustenabil. Soluțiile propuse de elevi au convers cu cele ale experților: co-teaching în loc de modelul „pull-out” în care acționează actualmente profesioniștii de sprijin, formarea profesorilor, echipe multidisciplinare funcționale, educație prin metode senzoriale și prin artă, precum și programe de sprijin între colegi (buddy systems).
După aproape patru ore de discuții, elevii au plecat cu o întrebare: au fost cu adevărat ascultați sau doar auziți? E greu de spus dacă o analiză onestă poate schimba practici birocratice adânc înrădăcinate. Dar sperăm ca noi, cu toții, să nu-i dezamăgim.
