Pe aceeași temă
Înainte să ne cunoaștem mai bine, elevii de la cele două colegii tehnice din București în care intervin ca formator al cluburilor de debate sunt, de obicei, timizi. Șușotesc între ei înainte să ia cuvântul, râd, își dau coate sau îi aplaudă în bloc – nu e întotdeauna clar dacă aprobator sau ironic – pe cei care își asumă curajul propriilor opinii. Și totuși, de fiecare dată mă impresionează compasul lor moral: chiar dacă nu știu mereu să formuleze în cuvinte ceea ce cred, disting foarte limpede direcția justă în situații etice complexe.
„Școala ar trebui să ne pregătească mai degrabă pentru viață decât pentru examene” a fost tema pe care am discutat-o săptămâna aceasta cu elevii de la Colegiile tehnologice Carol și Mihai Bravu. Câțiva au susținut că disciplina pregătirii pentru examene este un rit de trecere necesar, dar majoritatea au înclinat firesc spre ideea că rolul școlii ar trebui să fie formarea pentru viața de după ieșirea de pe băncile școlii. Unii au vorbit despre valori și capacitatea de a acționa în lume, alții s-au întrebat dacă școala îi învață să gândească liber sau să se conformeze, iar alții au menționat nevoia de educație emoțională, relațională, financiară sau de sprijin în descoperirea vocației profesionale. Cum ar arăta concret un astfel de învățământ nu știau nici ei, nici eu. Dar discuția mi se pare demnă de purtat la nivelul întregii societăți.
Învățământul românesc încearcă de mai mult timp să treacă de la un model centrat pe memorarea de conținuturi la unul orientat spre dezvoltarea de competențe transferabile. Reflexele vechi și inerția instituțională sunt însă greu de depășit. Disputele din jurul noii programe de limba română pentru clasa a IX-a ilustrează această tendință de recidivă: revenim la prioritizarea conținuturilor în detrimentul plăcerii lecturii și al formării unor cititori reali. Iar dacă ne este atât de dificil să formăm cititori, cum ne putem asuma, în mod credibil, obligația de a forma cetățeni capabili să apere o democrație fragilă?
Presupunând că instituțiile competente ar lua în serios acest obiectiv – lucru care, deocamdată, nu se întâmplă – miza educației ar trebui să depășească simpla dezvoltare de competențe. Ar fi necesară o tranziție către formarea elevilor ca oameni, într-un sens cu adevărat integrat, dincolo chiar de limbajul și aspirațiile împrumutate din zona dezvoltării personale.
Dacă privim educația ca un antidot cu bătaie lungă, trebuie să înțelegem mai întâi la ce pericole ar trebui să răspundă. Ne aflăm în plină derulare a unui experiment de inginerie socială la scară planetară. Actori din umbră creează și amplifică identități de grup și clivaje sociale, combinând instrumente clasice ale sociologiei cu noile tehnici de manipulare algoritmică din social media. Mesajele polarizante sunt măsurate, testate în focus-grupuri și optimizate pentru a fi virale, cu scopul de a produce grupuri sociale tot mai omogene ideologic.
Acesta este paradoxul polarizării, descris de Lipset și Rokkan[1]: clivajele sociale – precum cele dintre stat și biserică, rural și urban, centru și periferie – sunt firești și istorice. O societate democratică funcționează tocmai prin faptul că aceste clivaje se intersectează la nivel individual. Un om poate fi, simultan, credincios și susținător al incluziunii minorităților. Polarizarea apare atunci când mai multe clivaje se suprapun și cristalizează identități de grup închise, impermeabile la dialog.
Cum arată astfel de distopii? Ajunge să ne uităm peste Ocean. În Statele Unite, anumite grupuri evanghelice au ajuns să justifice moral trecerea de la violența de limbaj la hărțuirea paramilitară de către ICE a altor grupuri etnice, imigranți sau cetățeni. Acolo, să ai valori conservatoare vine acum la pachet cu revizionism istoric, white supremacy, discriminare și alte hidoșenii care parazitează și deformează de facto identitatea creștină. Fascismul nu e o ideologie care să se limiteze local, ci caută activ să se exporte în societăți vulnerabile la polarizare. În România, terenul e foarte fertil: legionarism latent, nivel de alfabetizare media scăzut. Perioada premergătoare alegerilor anulate din decembrie ne-a arătat clar cum polarizarea ar putea degenera și la noi în violențe de stradă: liste simbolice de intelectuali de anihilat, amenințări cu moartea la adresa activiștilor, grupuri paramilitare pregătite să impună prin forță o identitate națională monolitică. Regresul democratic și alunecarea într-un autoritarism dintre cele mai represive nu mai sunt o ipoteză abstractă, ci consecințe sigure ale inacțiunii statului, acum că ne aflăm pe buza prăpastiei.
În acest context, educația pentru cetățenie democratică devine imperioasă. Ceea ce încerc să argumentez este că, în fața unei inginerii sociale care produce identități opuse proiectului democratic, nu este suficient să vorbim despre competențe, cunoștințe sau atitudini. Antidotul trebuie să vizeze explicit formarea de identități cetățenești capabile să conviețuiască într-o societate plurală.
Carta Europeană pentru Educație pentru Cetățenie Democratică și Drepturile Omului[2], la care România a aderat, formulează explicit acest obiectiv: promovarea coeziunii și a dialogului social ca mijloc de rezolvare democratică a conflictelor inevitabile dintre grupuri și interese divergente. În același sens, raportul Eurydice din 2017 pe același subiect distinge explicit între educația civică – centrată pe conținuturi despre instituții democratice – și educația pentru cetățenie, mult mai complexă și orientată mai degrabă spre construirea de identități concepute în relație.[3] Pentru o educație care vizează coeziunea socială, raportul identifică patru axe fundamentale. Prima vizează tocmai capacitatea elevilor de a relaționa constructiv cu ceilalți, ceea ce nu se poate face fără o componentă de dezvoltare personală axată pe cultivarea încrederii în sine, a responsabilității personale și a empatiei în colaborarea cu ceilalți. A doua arie privește gândirea critică, cu încurajarea autonomiei în procesele de învățare/documentare, cultivând selectivitate în alegerea surselor prin alfabetizare media. A treia arie își propune capacitarea tinerilor pentru acțiune responsabilă pe plan social, presupunând cultivarea respectului pentru drepturile omului și pentru principiile statului de drept, în spiritul respectului pentru diversitate și al conștientizării marilor provocări (de mediu, sociale) cu care ne confruntăm global. A patra arie privește participarea la viața publică propriu-zisă, care include înțelegerea mecanismelor de implicare civică și de acțiune politică, înțelegerea instituțiilor și proceselor democratice. În concluzie, proiectul european al educației pentru cetățenie democratică este un compozit necesar ambițios, având în vedere scopurile care țin atât de formarea individuală, cât și de modelarea unei societăți.
Dacă suntem onești, un astfel de hibrid educațional este greu de înțeles și de implementat într-un sistem de învățământ prăfuit, care are dificultăți în a ține pasul cu provocările contemporane. După cum am argumentat mai sus, tranziția de la conținuturi spre aptitudini încă nu este un acquis în învățământul românesc, iar asumarea formării unor indivizi integrați în relații complexe cu societatea în care trăiesc ca scop final al educației naționale pare, deocamdată, aproape utopică. Mai mult, obiectivul de a crea programe educaționale care să conducă la o participare civică sporită continuă să eludeze chiar și state mai avansate.
Cea mai solidă sursă privind rezultatele educației civice și pentru cetățenie democratică la nivelul Uniunii Europene este studiul ICCS, care măsoară impactul acestui tip de educație la elevii de clasa a VIII-a din 24 de țări. Paradoxal, ediția din 2022 indică o corelare inversă între nivelul de cunoștințe civice și participarea politică anticipată. Educația axată predominant pe conținuturi instituționale pare să favorizeze mai ales discuțiile pe teme sociale și intenția de a vota, dar nu și implicarea viitoare în mecanisme de democrație participativă. Mai mult, rezultatele sugerează o reticență față de forme de activism considerate extreme, deși criza climatică, de pildă, ar putea necesita o generație mai dispusă la forme incomode de nesupunere civică.
De aceea este esențial să susținem programe educaționale care nu sacrifică complexitatea proiectului european pentru cetățenie democratică: nici dimensiunea identitară, nici gândirea critică și educația media, nici activarea tinerilor în raport cu provocările actuale.
Este relevant că, în 22 dintre cele 24 de țări incluse în ICCS, educația pentru cetățenie democratică este implementată transversal, prin disciplinele umaniste, iar în 12 dintre acestea există și o materie dedicată în trunchiul comun. Carta europeană privind educația pentru cetățenie democratică subliniază, de asemenea, importanța metodelor participative de predare și a modelelor democratice de guvernanță școlară, care pot transforma instituțiile de învățământ în spații de exercițiu civic real prin existența unor consilii consultative de elevi cu rol ne-tokenistic. Complexitatea acestui demers presupune și mecanisme stabile de transfer, precum și crearea de sinergii între educația formală, informală și nonformală, deci între stat și societatea civilă.
Miza educației pentru democrație este prea mare pentru a fi lăsată exclusiv în sarcina ONG-urilor, ale căror intervenții sunt, prin natura lor, limitate. De aceea, este necesar ca instituțiile statului și societatea civilă să colaboreze mai strâns pentru o implementare coerentă a acestui tip de educație, cu potențial real de a revigora învățământul românesc.
