Pe aceeași temă
Formele „clasice” de educație civică – prin școală – nu au fost însă niciodată suficiente. Școala românească actuală moștenește un reflex în administrarea procesului de educație civică, pe care îl datorează școlii comuniste, unde civismul ca valoare era cultivat pe câteva coordonate: prin istorie și literatură (coordonata identitară); prin educație cetățenească și faimoasa „pregătire a tineretului pentru apărarea patriei”, PTAP, (coordonata explicit ideologică), și prin orele de educație sanitară de la dirigenție (coordonata practică). Acest „curriculum” avea coerența lui de principiu, căci răspundea unei strategii generale de formare a „omului nou”. Numai că factori care erau inerenți sistemului de educație comunistă au făcut ca procesul să se deruleze cu viteze și eficiență diferite. Coordonata identitară, de exemplu, a funcționat bine, în parte și pentru că atât istoria, cât și literatura română vehiculau în plus față de valoarea identitară valori specifice (precum cea estetică sau cea de adevăr științific în istorie): procesul nu avea cum să eludeze aceste valori specifice (ba, de multe ori, le parazita, cu ajutorul profesorilor nepregătiți). Însă în celelalte coordonate, rezultatele au fost dintotdeauna modeste: orele de educație cetățenească nu au avut niciodată o motivare care să le facă interesante și au fost percepute de corpul didactic drept o corvoadă ideologică. Cât despre PTAP, lucrurile au stat chiar mai rău: PTAP era proiectată să introducă în școală și în adolescență semințele unui discipline militariste, pentru care era nevoie însă de pregătire specială și dedicare din partea corpului didactic – iar acesta nu avea nici una, nici alta. Ar fi trebuit să se obțină ceva asemănător cu ceea ce nazismul obținuse prin Hitlerjugend, dar, în fapt, din cauza incompetenței și a neimplicării, nu s-a obținut, din fericire, nimic.
Aceasta este deci situația pe care școala de azi o moștenește în materie de educație civică. Desigur, programarea procesului s-a mai modificat pe ici, pe colo, au apărut inițiative noi (cluburi de dezbateri, concursuri), există și oameni ai școlii care înțeleg utilitatea acestui tip de educație, dar vom cădea de acord că toate acestea nu reprezintă o nouă viață. Atât cât e și așa cum e, procesul e perceput de agenții săi ca un adaos și tratat ca atare, deși ar trebui să fie o întrebare foarte serioasă pentru oamenii școlii dacă, de exemplu, înmulțirea cazurilor de violență și de atitudine agresivă a elevilor față de cadrele didactice nu are cumva vreo legătură și cu formalismul cu care este tratată educația civică în școală.
Dacă lucrurile stau cam cum le-am descris, întrebarea este de unde ar putea veni un suflu proaspăt. Răspunsul meu este că el ar trebui să vină din afara școlii, dar, desigur, în colaborare cu aceasta. Deci dacă școala nu este capabilă să cristalizeze un etos în chestiunea educației civice, ea ar trebui măcar să nu refuze o asistență binevoitoare unor eforturi alternative. Și, în acest sens, mă gândesc la rolul pe care îl poate juca în promovarea educației civice ONG-urile.
Sunt conștient de rezervele mari pe care le incumbă această perspectivă. Un prim obstacol vine de la factorii de decizie (și de influență a deciziei) din școli: inspectori, directori și lideri de sindicat. Politizarea profundă (până la nivelul femeii de serviciu) face ca oamenii școlii să fie reticenți în astfel de colaborări. Când reticența e motivată de politizare, de inerție sau pur și simplu de ignoranță („bă, voi vreți să-mi luați mie calu’!”), există un grad mare de probabilitate să nu existe colaborare.
Un alt obstacol poate veni de la ONG-urile însele. Am avut eu însumi ocazia, într-o împrejurare dată, să iau contact cu un ONG care declara că administrează nevoile și drepturile persoanelor cu o anumită dizabilitate. A fost dureros și revoltător să văd cum o idee nobilă este terfelită și degradată prin minciună, aroganță, rea-credință și, în cele din urmă, prin manipularea nerușinată a chiar celor care trebuiau susținuți și apărați – și asta, numai spre folosul (pecuniar, probabil) al celor care se erijau în susținători ai cauzei.
În ciuda acestor obstacole, o colaborare a școlii cu ONG-urile este un element esențial în logistica efortului spre o mai eficientă educație civică. Această colaborare se poate face prin bunăvoință și respect din ambele părți: cu respectarea unor stegulețe roșii de o parte și de alta, cu o cunoaștere prealabilă a performanțelor respectivului ONG sau (eventual) pe baza unor relații personale. Un singur exemplu – colateral – va fi de ajuns ca să ilustreze eficiența unui efort complementar. În 17 decembrie, anul trecut – data primelor crime ale armatei ceaușiste împotriva demonstranților timișoreni din 1989 –, i-am întrebat pe studenții mei dacă știu că Nicolae și Elena Ceaușescu se fac vinovați de furtul și arderea a 40 de cadavre, precum și de aruncarea la canal a cenușii rezultate – oameni asasinați la Timișoara în săptămâna 16-21 decembrie 1989 de forțele de ordine ceaușiste. Datele acestea sunt, după cum se știe, publice și oficiale. Dar studenții mei nu le știau. I-am întrebat și dacă au auzit vorbindu-se în public că Nicolae Ceaușescu a fost un mare patriot și mi-au răspuns că da.
Într-un mod circumstanțial, am jucat rolul pe care îl poate juca un ONG: o informație grăitoare rămâne necunoscută tinerilor pentru că școala nu o pune la dispoziția lor – oare de ce nu ne miră asta? Impactul acestei informații este însă semnificativ. Las cititorul să își facă singur comentariul la această situație.
Sunt departe de a susține că o cooperare largă între școli și ONG-uri rezolvă totul. De fapt, greul de aici începe și privește ONG-urile care se angajează în asemenea proiecte. Un program de educație civică nu poate fi susținut de un singur ONG, din cauza complexității ariei curriculare. Câteva repere sunt, de aceea, necesare în pregătirea procesului. O întrebare la care trebuie să se răspundă este, de exemplu, cărei vârste ne adresăm. Nu dețin date statistice în această privință, dar bănuiesc că între 15 și 17 ani adolescenții sunt mai deschiși la o influență educațională care vizează formarea încrederii în instituții. Presupunerea este susținută de faptul că la aceste vârste experiența a ceea ce este o instituție e redusă, iar acest lucru favorizează atât însușirea noțiunii, cât și adoptarea unei atitudini potrivite – încrederea (a cărei cotă însă știm că este foarte scăzută printre adulți).
O altă întrebare care cere răspuns este ce trebuie considerat că este o problemă în microclimatul grupurilor de adolescenți: violență în lumea fizică sau în mediul digital, hărțuirea, drogurile, relația cu părinții sau cu profesorii? Aș spune că o educație serioasă civică reclamă mai întâi și mai întâi tocmai abordarea acestor tipuri de probleme – căci, în fond, cu ele se confruntă un adolescent. O bună formare aici poate însemna o investiție fructuoasă pentru atitudini civice care se vor contura la vârste viitoare.
În sfârșit, nu se pot eluda cele două provocări care domină climatul actual, dezinformarea și extremismul, și care erodează grav coeziunea civică, atât cât există ea în societatea noastră. Sunt tocmai temele în care s-au angajat membri ai redacției revistei 22 și ai GDS.
Personal, consider că frontul contra extremismului este cel mai dificil, din cauză că mulți tineri declară deschis că nu sunt interesați de realitățile politice, dar au atitudini și judecăți care îi pun, fără ca ei să știe, în rând cu simpatizanții sau practicanții extremismului. Se întâmplă așa din mai multe motive. Unul ar fi că populismul și extremismul sunt cel mai la îndemână moduri de a gândi fenomenele sociale și politice. Sunt moduri rudimentare, dar tocmai de aceea răspândite. Un alt motiv este atmosfera nocivă în care stau mulți tineri prin comunicarea pe rețelele sociale. O astfel de atmosferă contaminează în mod insidios, pentru că discursul extremist (nedeclarat ca afiliat unei formațiuni politice) are particularitatea înșelătoare că trece drept discurs critic – când în realitate el nu este decât un discurs demolator și semănător de haos. Astfel de influențe, venite de nicăieri sub forma opiniilor pline de like-uri, nu sunt ușor de contracarat.
Gândurile de mai sus nu vin din partea unui teoretician sau sociolog al educației civice, ci din partea unui simplu practician în sistem. Observațiile și sugestiile pe care le-am făcut au ca bază o experiență insuficient fundamentată statistic și s-ar putea, de aceea, ca unele să fie greșite. Sentimentul urgenței pe care îl am acum nu l-am mai avut însă niciodată. Suntem în mod clar pe punctul să abandonăm cadrul politic al democrației, care a oferit deja destul, chiar și celor care îl contestă. Iar în lupta care se dă acum pe viață și pe moarte între democrație și populismul extremist, miza cea mare sunt tinerii. Cine îi va convinge, acela va câștiga.
