Pe aceeași temă
În ultimele săptămâni, dezbaterea publică s-a axat și pe o propunere foarte contestată venită din zona Ministerului Culturii: aceea de a desființa Institutul Național al Patrimoniului. Nu voi dezvolta aici argumentele pentru care această inițiativă mi se pare că amintește de cea mai sinistră perioadă a ceaușismului, nici pe cele pentru care orice motiv în favoarea acestei desființări are exact stabilitatea unui castel ridicat din cărți de joc. Am făcut-o într-o emisiune la TVR Cultural[1], despre care sper că a fost văzută de decidenții politici responsabili de această nefericită idee.
Dar țin să scriu aici despre un alt lucru, care implică o dimensiune a educației civice despre care vorbim foarte puțin: relația noastră, ca indivizi și comunități, cu patrimoniul istoric. Ne place să ne amintim de școala pe care am urmat-o, de istoria pe care am învățat-o, dar uităm că una dintre primele forme de exercițiu civic este chiar felul în care trăim printre urmele trecutului.
De la casele vechi din orașe până la bisericile de lemn, la conace, la monumentele industriale, la ruinele antice, toate acestea sunt martore ale timpului în care continuăm să trăim. Uneori nu le vedem decât ca „probleme”: clădiri care încurcă traficul, spații care nu produc profit, terenuri care „ar putea fi mai bine valorificate”, de pildă de promotorii imobiliari. Într-o logică strict economică, aceste locuri devin obstacole în calea dezvoltării, când, de fapt, ele sunt resurse de identitate, de memorie și de sens. Căci o societate care își lasă patrimoniul să se prăbușească își pierde nu doar reperele vizuale, ci și pe cele morale: odată cu zidurile, se ruinează și capacitatea noastră de a înțelege continuitatea dintre trecut și viitor.
Cred că această atitudine nu este doar o lipsă de gust sau de cultură, ci una de educație civică. Patrimoniul nu aparține exclusiv istoricilor de artă sau restauratorilor, el aparține comunităților, adică nouă. Iar dacă o comunitate nu știe să-l protejeze, e semn că a pierdut contactul cu memoria sa, cu identitatea locului, cu o sursă incredibilă de energie și de inspirație.
Statul, comunitatea și responsabilitatea împărțită
Punem, de obicei, patrimoniul în seama statului. Legi, liste, clasări, proceduri, fonduri de salvare și de punere în siguranță a monumentelor, toate par să transfere întreaga responsabilitate către instituțiile centrale. Statul are, desigur, o datorie esențială: aceea de a clasa, de a proteja, de a finanța, de a interveni. Dar, oricât de coerent ar fi cadrul legislativ (și nu este, de acord!), el nu poate substitui implicarea directă a oamenilor. Fără participarea comunității, orice lege rămâne o formă fără viață, iar orice monument care riscă să se prăbușească va pieri.
Un patrimoniu trăiește nu prin paragrafele din Monitorul Oficial, ci prin privirea celor care îl recunosc ca pe o parte din ei înșiși. Protejarea monumentelor nu se face doar cu ordine de ministru și proiecte tehnice, ci și cu gesturi familiare, cu incluziune socială, cu evenimente care readuc viața în jurul acelor locuri. Când o comunitate își asumă un monument – îl vizitează, îl povestește, îl trăiește –, acel loc devine viu, iar memoria lui se reintegrează în circuitul social. Statul poate garanta cadrul, dar sensul vine din atașamentul colectiv, din acel reflex civic care face din trecut o parte vie a prezentului.
Pe de altă parte, un monument, chiar restaurat, dar doar prin decizie administrativă, riscă să rămână un corp muzeificat, inert. O clădire reabilitată fără viață este o clădire rece, un corp străin. O admirăm, cel mult, din exterior, dar ne „încurcă socotelile”, o ocolim în drumurile noastre de fiecare zi. Ceea ce i-ar reda încă un sens, pe lângă încărcătura ei de memorie, ar fi reintegrarea ei în viața comunității, în ritmul orașului sau al satului. Monumentul istoric nu trebuie înțeles doar ca un obiect al conservării, ci și ca un spațiu de creație și de relaționare vie. Transformarea lui în spațiu cultural, educativ sau social îl angajează în viața contemporană și îl face din nou relevant, capabil să genereze energie, idei și inițiative. O biserică veche poate deveni un loc de concert sau de expoziție, păstrându-și în același timp sacralitatea. O fabrică interbelică lăsată de izbeliște poate deveni o galerie de artă sau un centru pentru tineret, fără a-i șterge memoria industrială. O școală din secolul al XIX-lea poate renaște ca bibliotecă publică, ca spațiu de formare civică sau ca sediu al unor organizații care lucrează pentru comunitate. Reutilizarea creativă a patrimoniului este o formă de educație civică aplicată – o pedagogie a respectului față de trecut, dublată de responsabilitatea față de prezent.
Această retrezire la viață nu înseamnă desacralizare, ci recuperare de sens. Un spațiu care rămâne închis cade în irelevanță; altul, care este locuit prin forme de viață civică sau culturală, renaște. Deschiderea nu îi răpește identitatea, ci o reactivează. Când un monument revine în circuitul viu al comunității, el încetează să mai fie un simplu „obiect de patrimoniu”, cu număr în Lista Patrimoniului din Monitorul Oficial, și redevine un loc al întâlnirii dintre oameni și memorie, dintre istorie și destinație actuală. Restaurarea materială, oricât de impecabilă, nu valorează nimic fără reînvierea sensului. Avem nevoie, de fapt, de o restaurare spirituală – o reînsuflețire a locului, prin prezență, prin activitate, prin gesturi de grijă și de responsabilitate. Fiecare comunitate care redescoperă un astfel de spațiu nu doar îl salvează, ci se și salvează pe sine din uitare.
Monumentele nu au nevoie doar de bani, ci și de prieteni
A vorbi despre patrimoniu doar în termeni de finanțare înseamnă a-i rata esența. Banii pot salva zidurile, dar doar comunitățile pot salva spiritul. Ceea ce lipsește în multe cazuri nu e doar un buget, central sau local, ci un interes afectiv, un tip de apropiere care să „împrietenească” oamenii cu locurile care le aparțin de plin drept. În multe sate, bisericile sau școlile vechi zac în ruină nu pentru că nu există bani, ci pentru că nimeni nu le mai consideră parte din viața locală. În multe orașe, clădirile istorice se prăbușesc sub privirea indiferentă a locatarilor care trec zilnic pe lângă ele. Educația civică în privința patrimoniului înseamnă tocmai această trezire a interesului: înțelegerea faptului că fiecare monument e o sursă de identitate și de sens.
Fiecare clădire are o poveste: un meșter, o epocă, o comunitate care a construit-o, un eveniment care i-a schimbat destinul. Când o pierdem, pierdem o silabă din abecedarul istoriei noastre. Patrimoniul e, de fapt, limba în care ne vorbesc predecesorii, în care am învățat să vorbim și să scriem. Și în ceea ce privește patrimoniul, educația civică nu se învață din manuale, ci se exersează în viața cotidiană. Printr-un proiect local, o campanie de restaurare, un festival într-o clădire veche, o vizită ghidată, o poveste spusă copiilor. Fiecare inițiativă creează un contact viu cu trecutul, o formă de responsabilitate culturală. Am văzut deja exemple pozitive, chiar dacă încă rare: sate în care școala veche devine centru cultural, cetăți reanimate prin festivaluri, muzee deschise către comunități. Acolo unde oamenii își redescoperă monumentele, apar și energia, și creativitatea.
Memoria, ca exercițiu civic
A apăra patrimoniul înseamnă, într-un fel, a apăra democrația. Pentru că monumentele sunt memoria publică materializată. Ele nu aparțin unui individ, chiar dacă este proprietarul lor în acte, ci tuturor. A le distruge sau a le ignora înseamnă a ne șterge urmele, a ne reduce la prezentul imediat, prea adesea frust și lipsit de capacitatea de a ne inspira, înseamnă a rupe firul continuității. De aceea, grija față de patrimoniu ar trebui să devină o componentă a educației civice încă din școală. Copiii ar trebui să învețe nu doar despre legile cetății, ci și despre pietrele ei, despre locurile ei de memorie. Să știe că fiecare biserică, fiecare casă veche, fiecare troiță spun o poveste despre libertate, credință, solidaritate, artă.
A vorbi despre patrimoniu înseamnă, în fond, a vorbi despre modul în care privim timpul. Educația civică nu e doar o disciplină morală, ci și una istorică: ea ne învață să locuim în prezent fără a ne rupe de trecut. Într-o lume care trăiește în viteză, monumentele ne obligă să încetinim, să observăm, să ascultăm. Ele sunt nu doar relicve, ci și repere de echilibru. De aceea, educația civică a patrimoniului e o lecție de răbdare, solidaritate și memorie. E ceea ce ne leagă de loc și de ceilalți. A apăra o clădire veche nu e un gest nostalgic, ci un act de credință și de speranță în viitor. Patrimoniul este oglinda lungii noastre conversații cu timpul.
Iar educația civică, dacă vrea să fie completă, trebuie să ne învețe să ascultăm această conversație.
