Lege și tocmeală

În 1974, în contextul crizei petrolului, Statele Unite au redus limita de viteză pentru automobile la 55 de mile pe oră. Măsura, luată pentru a limita consumul de benzină, a avut un efect adițional: scăderea numărului de accidente auto fatale. După ce restricțiile la nivel federal au fost relaxate în anii ’80, unele state americane au crescut limita de viteză în zone rurale la 65 mph, în beneficiul conducătorilor auto care petreceau mai puțin timp pe drum și al companiilor care transportau produse mai rapid. În schimb, numărul de decese a crescut.

Economiștii americani Ashenfelter și Greenstone au analizat efectul creșterii limitei de viteză, raportând beneficiile economice rezultate la numărul de decese înregistrate. Au conchis că valoarea vieții umane estimate statistic (VSL), rezultând implicit din creșterea riscului de deces, era de aproximativ 1,5 milioane de dolari. Indiferent dacă suntem conștienți sau nu, în spatele deciziilor politice care ne afectează viața există întotdeauna un calcul moral. Filozoful Michael Sandel observa în cartea Justice: What’s the Right Thing to Do? că nicio alegere legislativă nu este neutră: chiar și deciziile „tehnice” implică o ierarhie a valorilor – între viață, confort, libertate, demnitate și costuri. Disconfortul pe care îl resimțim când auzim că o viață are o „valoare” monetară este de înțeles. Tocmai de aceea, este important să fim pregătiți să înțelegem și să discutăm aceste decizii. Nu doar economiștii și funcționarii publici ar trebui să fie implicați în procesele deliberative care generează astfel de politici, ci și cetățenii.

 Pentru estimarea valorii monetare a reducerii riscului de deces – sau a oricărei valori  „nonpiață”, care nu poate fi măsurată utilizând instrumente economice –, decidenții pot analiza fie preferințele declarate ale cetățenilor, fie preferințe revelate din comportament. Preferințele declarate se bazează pe scenarii ipotetice prezentate cetățenilor – de exemplu, administrația locală i-ar putea întreba pe cetățeni cât ar plăti pentru îmbunătățirea calității aerului, iar răspunsurile agregate oferă o imagine asupra beneficiului perceput. Preferințele revelate pornesc de la situații reale, cum ar fi salariile mai mari acceptate pentru locuri de muncă riscante, care sugerează cât valorează pentru oameni reducerea unui pericol. Hotărârea Guvernului nr. 443 din 30 martie 2022 reglementează modalitățile de motivare a actelor normative și evaluarea impactului acestora. Legat de estimarea VSL în baza unor preferințe declarate, oferă următoarea ilustrare: cetățenii expuși la un risc de boală sau deces prematur în cazul poluării apelor dulci pot fi întrebați cât ar fi dispuși să plătească individual pentru a evita acest risc, suma fiind apoi înmulțită cu numărul de persoane posibil afectate, pentru a calcula valoarea unei măsuri care elimină riscul de poluare a apei.

 În mod interesant, cercetătorii Andersson și Treich observă că în scenariile ipotetice oamenii tind să își supraevalueze disponibilitatea de a plăti pentru a reduce un risc de boală sau deces. Cu alte cuvinte, atunci când sunt întrebați ce sumă ar cheltui pentru reducerea poluării aerului, estimările respondenților pot fi mai mari decât ceea ce ar alege efectiv dacă ar trebui să decidă între un aer ceva mai curat și, de exemplu, posibilitatea de a ajunge mai repede la serviciu. Dezbaterea publică rămâne însă esențială: chiar dacă nu poate elimina tensiunile dintre principii și realitate, ea ne obligă să ne asumăm deciziile în mod conștient, nu să le lăsăm să fie dictate de inerție sau de comoditate.

 Din păcate, dezbaterea publică cu privire la cum ar trebui alocate resursele statului nu rezolvă felul în care aceste decizii ajung să fie puse în practică. Chiar și atunci când există acord asupra unei politici sau asupra unei priorități publice, realitatea de zi cu zi depinde de modul în care instituțiile interpretează și aplică legea. Vigilența civică nu se limitează la nivelul principiilor, ci presupune și atenție la implementare: la modul în care regulile sunt traduse în proceduri, la felul în care sunt aplicate în situații concrete și la distanța care apare uneori între intenția declarată și efectul real asupra cetățenilor.

 Aceste tensiuni – între valori, principii și realitate, între ce spunem și ce facem – mi-au devenit familiare prin anii petrecuți în comunitatea de dezbateri academice. Dezbaterile sunt o metodă educațională în care ești pus să argumentezi o poziție indiferent de părerea ta personală, să formulezi argumente coerente și să răspunzi obiecțiilor echipei adverse. Te obligă să vezi nuanțe, să identifici costuri și compromisuri și să înțelegi că discuțiile despre politici publice nu sunt simple exerciții teoretice, ci încercări de a face față unor tensiuni reale. Cred în continuare că astfel de exerciții – fie dezbateri, fie alte metode de formare a gândirii critice – îi pot ajuta pe cetățeni să gestioneze mai bine aceste decizii dificile.

 În peste 15 ani de activitate ca instructor de dezbateri și oratorie, am văzut cum gândirea critică poate schimba nu doar felul în care oamenii vorbesc, ci și felul în care ascultă. Cred că una dintre cele mai mari provocări este să reușim să discutăm inclusiv despre lucruri care nu ne avantajează personal, fără teamă și fără suspiciune. Nu doar ca instrument educațional, ci și ca formă de exercițiu civic. E ușor să spunem că acceptăm opinii diferite, dar mult mai greu să ne antrenăm răbdarea și curajul de a discuta despre lucruri care ne pot pune în dezavantaj. Dacă nu facem acest efort, rămânem doar cu tocmeala – cu un sistem care funcționează prin excepții, improvizații și decizii luate din inerție, în locul unei deliberări reale despre ce este drept și ce este util.

 Nu întâmplător am început acest articol cu exemplul deceselor rezultate din mărirea limitelor de viteză. Pentru mine, tema sănătății publice are relevanță personală și profesională deopotrivă. Mi-am scris disertația pe tema calității serviciilor pentru persoanele cu scleroză multiplă în România și am aflat mai multe despre diferențele mari de acces între mediul rural și urban, lipsa de acomodări pentru persoane cu mobilitate redusă și discriminarea studenților cu dizabilități care cer sprijin suplimentar pentru a-și continua studiile. Eu însămi am fost diagnosticată cu scleroză multiplă acum mai bine de 10 ani și pot confirma din proprie experiență că în sistemul medical românesc e uneori o cale lungă de la teorie la practică – e loc și de lege, și de tocmeală.

 Un exemplu recent: spitalul de la care ridic lunar tratament prin Programul Național de Sănătate pentru Scleroză Multiplă mi-a cerut acum câteva luni, suplimentar cardului de sănătate valid, o dovadă scrisă că sunt asigurată. Am sunat și am mers de două ori la sediul CASMB pentru a verifica informația – mi s-a spus că nu este nevoie de nimic altceva în afară de card, eliminarea nevoii de hârtii fiind unul dintre motivele pentru care acesta există. După mai multe discuții informale cu reprezentanți ai spitalului în care mi s-a spus că nu am înțeles eu „noua lege” (141/2025, cunoscută și ca „legea Bolojan”), le-am cerut să îmi ofere un document scris care să ateste că m-am prezentat cu cardul și nu am primit tratamentul. Până la urmă, medicamentele mi-au fost eliberate. Nu susțin că astfel de probleme apar întotdeauna din rea-voință, joacă un rol important lipsa de comunicare între instituții, fiecare cu propriile interese, interpretări și propriile reflexe birocratice. O lege poate părea clară, dar într-un stat cu deficiențe de funcționare generează ușor o serie de excepții, instrucțiuni contradictorii și ajustări informale care pun cetățeanul în situația de a negocia ceva ce ar trebui să fie, de fapt, un drept. Iar România Educată are, din păcate, mulți oameni vulnerabili în fața unei administrații care rareori simte nevoia să se explice.

 Sunt foarte recunoscătoare pentru tratamentul pe care îl primesc gratuit. Într-o analiză cost-beneficiu, o serie de oameni politici și funcționari, pe ale căror nume nu le cunosc, au decis că șansa crescută de a-mi păstra mobilitatea și autonomia în general justifică valoarea tratamentului meu, pe care în mod cert nu mi l-aș putea permite. Însă nu m-ar deranja să mi se spună că ar fi mai bine ca acei bani să meargă către copii fără acces la educație sau către alte priorități sociale. Este, desigur, opinia mea și nu știu dacă majoritatea persoanelor cu boli cronice ar fi de acord cu mine. Nu cred însă că trebuie să fim de acord cu o anumită perspectivă, ca să putem vorbi despre ea, și e cu atât mai important să fim deschiși la discuție, atunci când ne sunt în joc interesele. Înțeleg argumentul că drepturile fundamentale nu ar trebui să concureze între ele și că un stat gestionat competent ar trebui să ofere susținere tuturor cetățenilor afectați de loteria naturală, dar după cum arată problema limitei de viteză, alegerile sunt inevitabile. Dacă nu putem spera să avem măsuri care să mulțumească pe toată lumea, putem cel puțin insista ca ele să fie legitime; pentru acest lucru este esențial ca persoanele, cetățenii, să poată contribui cu adevărat la crearea acestora, nu doar prin consultări de formă. O condiție necesară – deși nu suficientă – este să înțeleagă principiile și calculele din spatele deciziilor care îi afectează.