Pe aceeași temă
„Aşteptările pe care le-aţi dezlănţuit, indiferent dacă sunt corecte sau nu, fac prăpastia dintre bilanţ şi promisiuni imposibil de suportat. Este timpul să confirmaţi, domnule preşedinte.“ (John Hulsman)
Pe 20 ianuarie 2009, Barack Obama devenea oficial primul preşedinte afroamerican al Statelor Unite. Se bucura de un nivel record de susţinere şi încredere publică: 70%. Era o figură nouă, un preşedinte care promitea o schimbare de stil şi atitudine.
Candidase pe o platformă electorală orientată împotriva centrului, mai exact împotriva vechiului establishment politic de la Washington, considerat drept avanpost al Americii corporatiste, anunţând o revoluţie antisistem: „Washingtonul ajunsese să reprezinte supremaţia intereselor speciale, exemplificate prin grupurile de lobby de pe colina Capitoliului, sediul Congresului, al căror scop principal părea să fie orientarea banilor federali spre clientelele lor economice. Toate acestea au ajuns să simbolizeze decadenţa politicului, decadenţa sistemului“, spunea Tom Gallagher chiar în paginile revistei 22. „Obamamania“- acea mitologie prezidenţială, şlefuită cu o precizie chirurgicală de tehnologia marketingului politic – a invadat spaţiul public, anunţând zorii unei noi religii politice. Efectele electorale ale discursului său programat să inspire şi să ofere speranţă, într-un timp al marasmului economic, au fost electrizante: a fost votat de 54% dintre catolici, 66% dintre hispanici, a convins 68% dintre cei care votau pentru prima dată. În plan simbolic, Obama devenise întruchiparea unei revoluţii multiculturale şi multigeneraţionale, care părea să fi dislocat America. Şi totuşi, votul pentru Obama a fost în parte un vot negativ dat bilanţului acumulat după 8 ani de guvernare republicană. Cifrele vorbesc de la sine: Clinton a lăsat un buget cu un surplus de 236 de miliarde de dolari; dimpotrivă, Bush Jr. a predat Administraţiei Obama un deficit de 1,3 trilioane de dolari. David Axelrod spunea că două mandate de guvernare republicană „au acumulat o datorie mai mare decât toate administraţiile din istoria republicii americane la un loc“.
Victoria lui Obama din noiembrie 2008 reprezintă, însă, apogeul unei înfrângeri sistematice, pe toate fronturile, a Partidului Republican. Cronologic, acest proces începe în noiembrie 2006, când democraţii devin preponderenţi atât în Senat (cu un raport de 51 la 49), cât şi în Camera Reprezentanţilor (233 la 202). Momentul este reprezentativ pentru istoria electorală a Americii, pentru că încheie 12 ani de opoziţie a democraţilor în Camera Inferioară (controlată de republicani din 1994). Înfrângerea republicanilor este pecetluită în noiembrie 2008, când balanţa de putere politică se înclină decisiv în favoarea democraţilor, care devin majoritari în Senat (57 la 41) şi în Camera Reprezentanţilor (257 la 178). Retroactiv, putem concluziona că, în momentul inaugurării mandatului său, preşedintele Obama avea la dispoziţia sa o majoritate aritmetică ideală pentru a transforma promisiunile campaniei sale electorale în realitate.
Şi totuşi, la un an distanţă, „Da, putem“ şi „O schimbare în care credem“ par din ce în ce mai îndepărtate. Ianuarie 2010 găseşte administraţia democrată în defensivă strategică. Republicanii recuperează tot mai mult din terenul pierdut în ultimii ani. Pentru Obama, „luna de miere“ a luat sfârşit. Rata de susţinere publică a preşedintelui a cunoscut o contracţie record, coborând sub 50%, în timp ce 58% dintre americani cred că SUA merg într-o direcţie greşită. Toate acestea conturează o perspectivă deloc confortabilă pentru partidul preşedintelui, care se pregăteşte pentru primul test electoral: alegerile intermediare de la sfârşitul lui 2010. Istoria ne arată că alegerile intermediare sunt, de obicei, referendumuri care reflectă gradul de susţinere publică pentru partidul şi preşedintele în exerciţiu. Între timp, bilanţul provizoriu este mai mult decât îngrijorător: mesajul preşedintelui Obama, cel care a electrizat decisiv bazinul electoral al independenţilor, determinându-i să voteze în 2008 împotriva republicanilor, traversează o gravă criză de încredere. Aceştia se simt astăzi asemeni „unor bolnavi care şi-au pierdut încrederea în doctorul lor“ (David Brooks). O lectură atentă a statisticilor electorale ne arată că grupul independenţilor este cel care, în 2008, a înclinat strategic raportul de forţe în favoarea democraţilor. Astăzi, acest electorat poziţionat la centru devine tot mai alienat de politicile partizane ale unei administraţii mult prea de stânga, care, numai cu un an în urmă, promitea o guvernare inteligentă şi eficientă, orientată pragmatic spre reducerea cheltuielilor federale şi echilibrarea deficitului bugetar. Nu doar că acest lucru nu s-a întâmplat, dar intervenţia statului în economie a crescut alarmant, pe fondul injectării a mai mult de 787 de miliarde de dolari (fonduri federale) pentru salvarea industriei auto şi a giganţilor financiari consideraţi prea mari ca să eşueze.
Angajamentul preşedintelui pentru accelerarea războiului din Afganistan şi reforma sistemului asigurărilor de sănătate vor încărca şi mai mult nota de plată federală. Şi toate acestea în condiţiile în care şomajul a atins un nivel de 10%, iar guvernul rulează un deficit fiscal comparabil cu cel din al doilea război mondial. La un astfel de deficit se estimează că, până în 2019, datoria publică va atinge un nivel de 14,3 trilioane de dolari. Pe termen mediu, un lucru e sigur. Administraţia Obama lucrează contra cronometru. Are la dispoziţie mai puţin de 11 luni pentru a trece prin Congres o legislaţie controversată şi pentru a-şi recupera electoratul strategic. Finalul rămâne deschis. Dar dacă grupul independenţilor rămâne pe margine, sunt mari şanse ca democraţii lui Obama să aibă destinul democraţilor lui Bill Clinton, din 1994. Balanţa de putere din Congres s-ar putea întoarce împotriva preşedintelui democrat, favorizându-i din nou pe republicani. Dacă se va întâmpla astfel, agenda economică a lui Obama, lipsită de susţinere parlamentară, ar putea rămâne doar un vis frumos de campanie. //
