Bucurestiul Cultural, nr. 114 - În grădina basmului românesc

Privită în contextul apariţiei sale, în 1980, după câţiva ani de amânări cau­za­te de intervenţia cenzurii (care interzice publicarea a două volume considerate problematice, Grădina de dincolo şi Her­me­neutica lui Mircea Eliade, a lui Adrian Marino), cartea lui Andrei Oişteanu, un studiu de mitologie comparată, etnologie şi istoria religiilor, propune o inedită in­ter­pretare a basmului lui Harap-Alb (ser­vindu-se de un aparat conceptual la zi, pentru perioada respectivă), dar şi un microbestiar, în cel de-al doilea eseu al volumului, Zoosophia. Comentarii de mi­to­logie zoologică. Ediţia de faţă (cea de a doua) cuprinde şi câteva referinţe cri­ti­ce, ilustrative pentru receptarea (entu­zias­tă) în epocă a cărţii – Dan C. Mi­hăi­les­cu, într-o cronică din 1980, din Lu­cea­fă­rul, consideră debutul lui Andrei Oiş­teanu unul remarcabil, „atât ca demers teoretic, cât şi ca realizare analitică“, remarcând bogăţia surselor şi fineţea ob­ser­vaţiilor tânărului autor.

Primul eseu din cartea de faţă (cel de-al doilea, Zoosophia, este scris în 1976, la sugestia Editurii Dacia) cuprinde o ana­liză comparată a basmului Harap-Alb, pornind de la câteva elemente teo­re­tice (se încearcă o definire a mitului, în linia lui Mircea Eliade, o explicare a fe­nomenului desprinderii acestuia de ri­tual şi al evoluţiei sale către basm, o tipo­logie a elementelor care au influen­ţat fie basmul, fie ritualul care stă la ori­gi­nea lui etc.) şi oferind basmului o in­ter­pretare alegorică (drumul pe care îl are de parcurs eroul este de fapt un traseu iniţiatic, un drum al încercărilor, iar scenariul este unul mitic, cuprin­zând, cum vom vedea, etapele specifice acestuia). În intenţia de a identifica in­fluenţele diverse exercitate asupra bas­mu­lui, autorul analizează deopotrivă va­riante regionale (şaisprezece la număr, provenind din multiple zone ale ţării), dar şi structuri epice similare din spa­ţiul cultural est-european (unele basme ruseşti, ceheşti, greceşti sau poloneze au o tematică asemănătoare). Acesta re­mar­că totodată caracterul de uni­ver­sa­li­ta­te al unor teme sau structuri mitice, punând în legătură basmul autohton cu legende sau epopei precum Ramayana, Epo­peea lui Ghilgameş, Cântecul Nibe­lun­gilor etc. Drumul lui Harap-Alb, ca şi al eroilor exemplari din scrierile amintite mai sus, este de fapt un traseu al ini­ţie­rii, sintagma „de la o margine a pă­mân­tului la o altă margine“ vizând situarea acţiunii într-o dublă geografie, căci lumea cunoscută eroului se prelungeşte într-un alt plan, într-o altă dimensiune a realităţii, unde condiţia acestuia de­vi­ne una privilegiată, neumană: „Şi cine apuca a se duce într-o parte a lumii dus rămânea până la moarte“. Totodată, în linie eliadescă, parcursul eroului coin­ci­de cu un drum spre centru, spre ade­vă­rul din centrul fiinţei sale, care a fost uitat (în dialectica socratică), sau spre sufletul pe care omul nu-l mai re­cu­noaş­te (în filozofia indiană).

Realizând un studiu comparat, care tri­mite în aceeaşi măsură la elemente an­tropologice, ce ţin de existenţa ritua­li­zată a culturilor primitive, la teme şi structuri din mitologia românească, la un fond de basme şi legende est-euro­pean, autorul reuşeşte o analiză com­ple­xă, care, deşi multietajată şi angre­nând domenii diverse de cercetare, reu­şeşte să se constituie într-o interpretare unitară, creând conexiuni uneori sur­prin­ză­toare şi ingenioase. Astfel, diverse co­res­pondenţe sunt identificate între sce­na­riul încercărilor prin care trece eroul din basmul românesc şi un ritual de iniţiere specific unui trib din America de Sud, unde etapa preiniţierii impune sur­prin­derea tânărului călător, în calea căruia se înfăţişează un „duh“ (unul din­tre membrii tribului) ce poartă de obicei masca unui animal-totem care îl pro­voa­că la luptă; mai mult, în cazul des­cen­denţilor triburilor indo-europene, pro­ba ce se cerea trecută pentru intrarea în clasa războinicilor era chiar lupta cu un urs şi înfrângerea acestuia. De aseme­nea, etapele intermediare iniţierii, pre­cum întâlnirea cu personaje semni­fi­ca­tive, sunt aşezate în context şi le sunt descoperite filiaţii şi legături inedite: Sfânta Duminică, de pildă, s-ar iden­ti­fica şamanului, preotului sau unui guru; totodată, personajele ce apar în basm sunt considerate personificări ale dife­ri­telor trăsături sufleteşti ce-l definesc pe erou (cel mai important dintre ele, Spânul, ar reprezenta patimile, zonele în­­­tunecate ale sufletului uman, cu care eroul din basmul românesc trebuie să lupte şi pe care trebuie să şi le învingă, la fel cum se întâmplă cu Buddha, care se confruntă cu îngerii răului trimişi de Mara, sub copacul Boddhi, înainte de a suferi revelaţia).

În capitolul Grădina de dincolo, o in­te­re­santă geografie fantastică se conturează: topos învestit cu o semnificaţie aparte, grădina ursului ar viza, în cadrul co­du­lui mitic propus de autor, un substitut al casei iniţierii din unele ritualuri pri­mi­tive, semnalând deopotrivă momentul tranziţiei de la civilizaţia vânătorii la cea agrară, când animalul-totem nu mai dezvăluie iniţiatului secretul vânării animalelor, ci pe cel al cultivării pă­mân­tului şi al descoperirii beneficiilor pe care le pot oferi plantele. Grădina ur­su­lui se află, de altfel, pe o insulă (căreia autorul îi identifică multe similarităţi cu Insula morţilor), spaţiu paratopic prin excelenţă, suspendat între geografia rea­lă şi cea fantastică, fiind o re­pre­zen­ta­re a Lumii de dincolo. Pătrunzând în­­tre limitele acestei geografii privilegiate, eroul este „înghiţit“ de urs (a cărui bla­nă o îmbracă la intrarea în grădină şi o scoate pentru a putea ieşi), dobân­dind astfel puterile magice ale acestuia, legate de cultivarea pământului şi de secretele unor plante curative.

Localizând influenţele care au dus la naşterea episodului cu vânarea cerbului năzdrăvan într-un trecut mai puţin în­­depărtat decât cel al culturilor primitive, autorul propune o interpretare ce vehi­culează elemente din alchimie: „putem presupune că la baza celei de-a doua în­­cercări a lui Harap-Alb au stat miturile, legendele, credinţele şi ritualurile care au însoţit alchimia de-a lungul vea­cu­rilor şi că această povestire descrie ritualul de iniţiere (elevare spirituală, purificare) a alchimistului“. Cerbul lui Harap-Alb, care este „solomonit“ şi nu poate fi găsit cu uşurinţă de către vânători, e „bătut tot cu pietre scumpe“ şi are în frunte o piatră care străluceşte ca soarele, acesta putând fi, în viziunea autorului, o reprezentare a mercurului filo­zofilor, care urmează să fie trans­for­mat în aur, şi, implicit, a sufletului pe cale de a fi purificat. Ultimul capitol al primei părţi, Hieros gamos, cuprinde o analiză a finalului basmului, şi cel mai dificil de interpretat, în mod unitar, din pricina multitudinii de elemente ce ţin de o diversitate de practici, ritualuri, obi­ceiuri etc. Nunta mistică, moartea şi în­­vierea lui Harap-Alb, uciderea Spânului de către cal, ultima probă, a calului şi păsării, sunt toate elemente analizate fie în contextul unor credinţe şi obiceiuri româneşti similare, fie în paralel cu elemente ale unor ritualuri şi culte geto-dace, egiptene sau greceşti.

Al doilea eseu al cărţii, un micro­bes­tiar care a luat naştere în urma comen­tariilor pe care autorul le făcea la radio Cantafabulelor trupei Phoenix, a fost adău­gat Grădinii de dincolo în 1976. Vasi­liscul, inorogul, pasărea Phoenix, pasă­rea Roc, gorgonele, sirenele, salamandra etc. sunt câteva dintre animalele fa­bu­loase cuprinse în mica enciclopedie. Puse de obicei în legătură cu patimi şi vir­tuţi ale omului, acestea dezvăluie po­veşti pline de tâlcuri ascunse, fiind analizate pornind de la etimologie, de la primele surse care le menţionează, tre­când prin literatura populară veche şi ajungând şi la textele româneşti me­die­vale care le consemnează: „legendele, bas­mele, parabolele, fabulele, pildele bi­sericeşti, emblemele hermeticilor sau în­­semnele heraldice au vehiculat, din Antichitate până dincolo de Evul Mediu, aceste zoosimboluri pentru a comunica diverse norme şi concepte, ferite de ochii şi urechile profanilor“. Dacă vasiliscul, care-şi capătă numele de basiliscos (re­gişor) de la o pată în formă de coroană pe care se pare că animalul trăitor în deşert ar fi avut-o în frunte (cum o afirmă, de altfel, şi Plinius), poate ucide numai cu o simplă privire, inorogul e un animal de bun augur, al cărui corn ma­gic are virtuţi terapeutice şi purifi­ca­toa­re, dar a cărui nobleţe frizează uneori cruzimea, acesta apărând în unele surse ca „un animal crunt, sălbatic şi răz­bu­nă­tor“, „o întruchipare a dreptei judecăţi“.

Micul studiu e o concisă şi bine do­cu­mentată trecere în revistă a câtorva din­tre animalele fabuloase care populează bestiarele medievale, cu utile trimiteri la texte vechi româneşti, precum Var­laam şi Ioasaf, Învăţăturile lui Neagoe Ba­sa­rab către fiul său Theodosie, Istoria iero­glifică a lui Dimitrie Cantemir etc.

Aşa cum o mărturiseşte şi în prefaţa la această a doua ediţie, autorul a ezitat la propunerea de republicare a celor două eseuri, având de ales între a ac­cep­ta reeditarea lor în forma iniţială, a le re­scrie complet, din perspectiva cercetă­to­rului de astăzi, sau a nu permite apa­riţia lor. Optând pentru prima variantă, a oferit cititorului pasionat de mitologie comparată, istoria religiilor şi antro­po­logie culturală plăcerea lecturării unei cărţi inedite şi spectaculoase pentru mo­mentul apariţiei sale, la fel de inte­re­san­tă şi astăzi.

Andrei Oişteanu, Grădina de dincolo. Zoosophia, Editura Polirom, Iaşi, 2012