Pe aceeași temă
Articolele următoare au în comun ideea că există o amplă intersecţie de valori între conservatori şi libertarieni care face posibilă funcţionarea alianţei politice şi în alte societăţi decât cea americană. Chiar dacă există diferenţe cu privire la întinderea legitimă a statului şi legii, printre valorile comune se regăsesc cel puţin libertatea şi responsabilitatea individuală împreună cu ideea că statul nu trebuie urcat pe un piedestal, multe dintre serviciile publice putând fi furnizate mai bine de piaţă şi de mecanisme ale societăţii civile.
Frank Meyer (în textul său programatic Arborele răsucit al libertăţii disponibil online în numărul curent al revistei) îşi prezintă proiectul ca pe o continuare firească a conservatorismului. Şi el este un avocat al vieţii virtuoase cu determinaţiile ei tradiţionale. La nivelul întregului tablou moral şi metafizic, conservatorii au dreptate - libertatea este un simplu mijloc pentru ţelurile transcendente ale persoanei, iar acei libertarieni care lucrează cu o teorie a valorii conform căreia nu există alt judecător moral al domeniului personal al vieţii dincolo de preferinţa individului se înşeală.
Dar la nivelul instituţiilor politice (şi aici stă o cheie a argumentului lui Meyer), această viziune lasă libertăţii un spaţiu la fel de mare ca cel pe care îl pretind libertarienii. Toate proiectele legale intruzive - atât ingerinţele statului în economie, cât şi cele în viaţa personală - trebuie respinse pentru că, în absenţa libertăţii autentice de alegere între viciu şi virtute, viaţa virtuoasă poate fi mimată, dar nu autentic trăită. Autoritatea politică trebuie treptat să îşi limiteze rolul la prezervarea cu fermitate a autonomiei persoanei. Dincolo de aceasta, trebuie exclusă administrarea comportamentelor morale sau virtuoase prin forţa legii.
„Virtutea“ este un concept larg. Şi datoria de a ne abţine să profităm de interstiţiile instituţionale în dauna celorlalţi, şi obligaţia de a-i asista pe cei aflaţi în dificultate, şi chestiunile care ţin de etica personală, precum consumul de droguri sau libertatea sexuală, ţin de ceea ce conservatorii numesc „virtute“. Ritmul şi algoritmul în care statul va lăsa loc pieţei şi altor instituţii civile voluntare să se ocupe de aceste probleme sunt chestiuni de practică politică. Ele ţin în primul rând nu de relaţia aliaţilor, cât de alte grupări care se pronunţă sau lucrează pentru menţinerea extensiilor statului dincolo de protejarea autonomiei persoanei. Pentru că, ne arată cel puţin practica politică şi civică americană, ideea de folosi în beneficiul libertăţii spaţiul lăsat de viziunea morală conservatoare şi, respectiv, ideea de a folosi pentru cultivarea virtuţii spaţiul creat de libertate pot fi puse uşor la lucru împreună.
Situaţia particulară a Principatelor Române a făcut ca multe dintre personalităţile istorice româneşti să fie în acelaşi timp şi conservatoare, şi liberale. Iar ideea fuzionării sau a alianţelor şi federaţiilor între curente ale dreptei a hrănit succese politice semnificative în România postdecembristă, creştin-democraţia fiind exemplul cel mai recent. Însă istoria Statelor Unite este cea care a generat situaţia paradigmatică: americanii pot fi în acelaşi timp tradiţionalişti şi individualişti radicali, întrucât tradiţia lor are o natură instituţională fondată pe ataşamentul faţă de libertatea individuală (Grover Norquist, pag. II). Coaliţia de tip fuzionist „Leave us alone“ nu cere subvenţii de la stat, ci libertate. Folosirea aparatului de coerciţie al statului pentru a impune cetăţenilor o cultură şi elanul radicalist de democratizare în politică externă sunt reclamate mai degrabă de neoconservatori (Camil Ungureanu, Grover Norquist, Marcel Guarnizo). Dar acestea constituie avertismente importante împotriva alunecării în practică în mişcări deviante de la platforma fuzionistă iniţială (Camil Ungureanu, Neoconservatorismul. Un fenomen circumstanţial?, disponibil online în numărul curent al revistei). Dispariţia comunismului pare să priveze alianţa dintre conservatori şi libertarieni de catalizatorul principal - duşmanul comun -, lasându-i să se certe în voie pe tema consecinţelor dezincriminării consumului de droguri sau a relaţiei dintre dereglementarea masivă şi fragmentarea societăţii. Dacă sunt lăsate să funcţioneze, forme de agregare socială tradiţionale pot apăra individul de excesele statului şi furniza încredere şi criterii pentru maturizarea psihologică a individului.
Acestea vor susţine şi informa alegerile şi interacţiunile libere complexe (Mihail Neamţu, pag. VI). Care este însă limita permisibilă a coerciţiei prin lege? Atâta vreme cât conservatorii nu renunţă la ideea promovării unor scopuri etice sau religioase prin intermediul statului, nu poate fi vorba de o autentică reconciliere cu libertarienii. Totuşi, fuziunea ar putea avea loc la marginile curentelor. Unele rădăcini se întâlnesc în filosofia politică a lui Hayek, care, pe de o parte, atacă ideea de direcţie obiectivă a comunităţii şi fiinţei umane în favoarea deciziilor individuale dispersate, dar, în acelaşi timp, renunţă şi la stricteţea radicală a teoriei dreptului natural în favoarea unui evoluţionism al regulilor (Emanuel Socaciu, pag. IV). Pentru că nivelul practic reclamă un loc de întâlnire. Ar fi o eroare să credem că adversarul comun conservatorilor şi libertarienilor a dispărut. Există fronturi trasabile geografic în jurul regimurilor autoritare, fronturi trasabile ideologic în jurul avatarurilor radicale stângiste (Marcel Guarnizo, Gelu Trandafir) şi fronturi ascunse - vechile structuri din instituţiile statului menţinându-şi poziţiile privilegiate în mediul politic, de afaceri, mass-media (Gelu Trandafir, pag. V). Cadrul ideologic de tip radical prevalează astăzi la nivel cultural la fel cum etatismul prevalează la nivel instituţional. Eroarea strategică majoră care ne-a dus aici este nesocotirea ideii de limite naturale din structura realităţii rezistente la voinţa umană şi, în general, deteriorarea componentei culturale care a făcut posibilă civilizaţia Vestului. Libertatea politică, libertatea economică şi libertatea culturală sunt atât de legate între ele încât legitimările specializate cu care s-au preocupat economiştii libertarieni par să nu fie de ajuns. Şansa renaşterii stă în capacitatea think tank-urilor de a aborda integrativ problemele democraţiei (Marcel Guarnizo, pag. III). Această capacitate civică şi intelectuală este astăzi în stadiu incipient.
Dar asaltul realităţii asupra indivizilor obişnuiţi forţează un anume sentiment al urgenţei. Americanii se confruntă cu o presiune etatistă fără precedent, iar românii plutesc în derivă la o asemenea distanţă de mal, încât aici conservatorii şi libertarienii trebuie deocamdată să îşi pună în paranteză diferendele. Chiar dacă lumina celor două „faruri“ de la mal, libertarian şi conservator, este diferită, de la o asemenea distanţă cele două raze de lumină se confundă (Cristian Câmpeanu, pag. VII). Concret, dacă în plan politic uniunea curentelor intelectuale care inspiră dreapta contemporană este să aibă loc prin PDL, atunci PDL trebuie să îşi însuşească trei lecţii (Florin Cojocariu, pag.VII). Prima: fuzionismul trebuie acceptat şi ca un criteriu doctrinar capabil să cureţe partidul de complicităţi plutocratice. A doua: în loc să aştepte acordul sau integrarea unor mişcări intelectuale precum conservatorismul, creştin-democraţia sau libertarianismul unele în altele, politicienii de profesie trebuie să întreprindă strategii acceptabile de federalizare. Odată eliberaţi de incertitudini, ne-am putea dedica eforturile proiectului comun. A treia: fuzionismul vizează libertatea, dereglementarea şi relaxarea fiscală. Însă în calea învăţării acestor lecţii şi a adoptării cu succes a soluţiei americane stau cel puţin trei piedici (Radu Cristescu, pag.VIII). Prima piedică este la nivelul instituţiilor politice: formarea de platforme intelectuale ca bază pentru platforme politice este mai simplă într-un sistem federativ, întrucât actorii politici se pot mobiliza fără să aştepte permisiunea de la centru. Sistemul politic al unui stat unitar cu partide organizate ierarhic, unde politicienii sunt dependenţi doctrinar şi financiar de deciziile centrului, este mult mai rigid. A doua ţine de absenţa unei pieţe a ideilor: prea puţini înţeleg argumentele relevante ale doctrinelor. În sfârşit, a treia piedică stă în provocarea specială cu care se confruntă un spirit conservator în context postcomunist. În acest context, conservatorul are de separat filonul tradiţional liberal de cel antiliberal; aici va descoperi că tradiţia libertăţii este atât de fragilă, încât este mai mult de construit decât de recuperat. Apoi, va trebui să înţeleagă de ce, atunci când trecutul este atât de pervertit, valorile conservatoare pot cere o ruptură radicală sau revoluţionară.
Suntem încrezători că, împreună cu partenerii şi colaboratorii noştri, vom depăşi aceste probleme. Odată cu discuţia câtorva aspecte ale platformei comune a libertarienilor şi conservatorilor, proiectul Centrului de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI) şi al Fundaţiei Konrad Adenauer lansează o întrebare: este fuzionismul o construcţie capabilă politic să ne elibereze de nefireasca povară fiscală şi reglementativă şi de disconfortul moral şi material proprii sistemului actual?
