Pe aceeași temă
Merg cu autobuzul și mă uit cum toate scaunele sunt ocupate de tineri și toți vârstnicii stau în picioare. Vârstnicii oftează triști și încearcă să prindă privirea tinerilor, ca să le sugereze din priviri să le cedeze locurile. Tinerii sunt extrem de ocupați să vizioneze ceva pe telefoane. La asta mă gândesc de fiecare dată, la educație pentru implicare civică.
De ceva vreme, cercetările încearcă să înțeleagă cum putem cultiva și forma implicarea civică a tinerilor. Ideea că dezvoltarea speciei noastre e cumva legată de „a fi buni”, „a ajuta” și „a contribui pozitiv” e centrală tuturor teoriilor care se uită la implicare civică, de la cele care o văd ca o formă a identității (identitate civică) până la cele care o înțeleg ca o componentă esențială a încrederii în stat și în sistem. Dacă e unanim consensul când e vorba de importanța educării implicării civice, nu e la fel de clar ce ajută cu adevărat formarea unui mod de a gândi civic (ai intenția să contribui, crezi că, dacă vei contribui, vei schimba ceva în bine) și cum arată un comportament civic (chiar faci ceva ca să contribui).
Ce e civic depinde de cum punem garduri între domenii și un gard destul de frecvent ridicat este între viața publică (de exemplu politicul) și cea personală (de exemplu comunitatea în care trăim). O întrebare care se ivește în mod automat în mintea multora e: De ce mi-ar păsa de ceva ce nu mă privește în mod direct? Multe cercetări, inclusiv privind tinerii din România, arată că implicarea civică e mai mare atunci când credem că tot ceea ce gândim și facem schimbă direct viața noastră și a celor dragi. Adăugăm aici nevoia tot mai puternică a tinerilor de acum să se exprime civic într-un mod cât mai personal și mai descentralizat. De aceea, forme alternative de implicare civică precum campanii inițiate și derulate pe social media sunt văzute ca „adevărate” și necompromise politic. Totuși, comportamentul civic al momentului este votul, mai precis interesul redus pentru participare politică al tinerilor, urmat de absența lor la vot. Trendul acesta îngrijorător a fost identificat în multe țări. Posibile explicații ar fi implicarea redusă a părinților în educația civică a copiilor lor și nepotrivirea educării civice din școală cu tot ce au nevoie copiii de acum. Să le luăm pe rând.
Părinții sunt cele mai puternice modele pentru acest tip de comportamente. Dacă ei votează și explică acasă copiilor pe înțelesul lor ce e votul și de ce e important să votezi, cresc foarte mult șansele ca și copiii lor să voteze când au dreptul legal. Doar faptul că iei copilul cu tine când mergi să votezi și pe drum îi explici ce și cum, poate să facă o diferență imensă. Simplu spus, dacă văd că părinților le pasă (intenția) și că fac ceva pentru că le pasă (comportamentul), copiii își vor forma în timp o identitate civică. Mecanismul acesta simplu funcționează pentru foarte multe comportamente civice, de la reciclare până la cedatul locului în autobuz.
Nepotrivirea educării civice din școală cu ceea ce au nevoie copiii de acum e o preocupare activă pentru toate sistemele educaționale. Ca să punem paie pe foc, tehnologiile digitale au făcut din sfera civică un teren foarte vulnerabil, prin utilizarea agresivă a algoritmilor de selectare de conținut. Acest lucru pune multă presiune pe școală și pe profesori, care au acum un rol decisiv în a forma o gândire civică critică, dincolo de a explica ce e civicul. De aceea, tot mai multe studii longitudinale urmăresc impactul în timp al programelor de educație civică implementate în școli.
Programele centrate pe dezvoltarea pozitivă a tinerilor au arătat că impactul cel mai mare îl au activitățile în care copiii realizează mai întâi comportamente civice potrivite vârstei lor. Profesorii au rol de ghidare, mai ales în conectarea comportamentului cu convingeri și atitudini civice și educarea reflectării critice asupra acestora. Adică mai întâi copiii fac, iar profesorii îi ajută să înțeleagă de ce acest comportament contează pentru ei și pentru binele celorlalți. Comportamente precum votul într-un consiliu ad-hoc al clasei sau adunarea gunoaielor din jurul școlii sunt doar câteva exemple folosite în contexte școlare pentru a modela convingeri civice. Așadar, copiii au nevoie să înțeleagă civicul pornind de la comportamente pe care ei le realizează și care sunt potrivite pentru etapa lor de dezvoltare.
Ce e civic? Dacă standardul e „să mergem la vot”, atunci nu e relevant pentru cei mulți și tineri, care nu pot vota. Dar pot ceda locul în autobuz vârstnicilor, chiar dacă sunt în clasa a 6-a. Și pot înțelege treptat ce înseamnă să votezi și cum faptul că alegi să nu votezi va schimba viața ta și a celorlalți.
Oana Negru-Subțirică este conferențiar la Departamentul de Psihologie & Coordonator al Laboratorului SELFID, Universitatea Babeș-Bolyai
