Statul, educația și piața muncii

Majoritatea covârșitoare a românilor con­sideră că una dintre îndatoririle funda­men­tale ale statului este oferirea de ser­vicii educaționale, deoarece, alături de să­nătate, educația reprezintă un bun spe­cial, de care ar trebui să beneficieze fără opreliști orice cetățean. Însă atât teoria, cât și practica demonstrează că ingerin­țe­le sectorului public în acest domeniu, de­parte de a rezolva probleme reale, nu fac decât să conducă la agravarea lor. Din aceas­tă perspectivă, cel mai bun exemplu de efect pervers al intervenției statului constă în apariția și cronicizarea de­ca­la­jelor existente între oferta sectorului edu­cațional public și nevoile pieței muncii. Or, o modalitate prin care statul intervine în acest sector - devenit, practic, un veri­ta­bil monopol public - este subven­ționa­rea diferitelor forme de învățământ.

În prezent, România se confruntă cu una dintre cele mai ridicate rate ale șomajului în rândurile tinerilor din Europa. Există două cauze majore ale acestei realități: una de natură culturală – tinerii români sunt susținuți material de propriile familii o pe­rioadă mai lungă de timp, ceea ce-i des­cu­ra­jează să se angajeze - și una de na­­tură eco­nomică: subvenționarea masivă a sis­te­mu­lui de învățământ. Din lipsă de spațiu, ne vom concentra asupra celei de-a doua cauze.

Sistemul public de educație din România este un monopol controlat de grupurile de interese din domeniu, formate în spe­cial din sindicatele profesorilor, funcțio­nari (inspectori, membri ai aparatului bi­rocratic din ministerul de resort) și gru­pu­rile de politicieni care dețin (temporar) frâ­iele guvernării. Această realitate face ca sistemul educațional autohton să fie unul autist, înclinat spre satisfacerea propriilor nevoi, nu ale absolvenților și ale pieței mun­cii. De aceea, resursele financiare sunt dirijate spre menținerea unui statu-quo me­nit să păstreze norme didactice, pos­turi, locuri de muncă, departamente, spe­cia­lizări, nu să permită pregătirea în con­formitate cu nevoile reale ale tinerilor și cu doleanțele companiilor. Așadar, sta­tu­tul de monopol privilegiază oferta, în de­tri­mentul clienților (tinerii, ca beneficiari direcți de servicii educaționale, și com­pa­niile, ca beneficiari indirecți, ca entități ce angajează tineri). Dirijarea fondurilor publice în vederea menținerii acestui sta­tu-quo face ca resursele guvernamentale să nu finanțeze pregătirea în conformitate cu cerințele pieței muncii, ci în raport cu nevoile „sistemului“. Astfel, sunt subven­ționate facultăți, specializări, norme și ca­dre didactice ale căror rezultate nu se pliază pe cererea reală a pieței muncii. Prac­tic, guvernul alocă 50% din fondurile sale destinate sectorului educațional pen­tru a finanța învățământul teoretic, deși companiile românești solicită, în pro­por­ție de 80%, tineri cu calificări dobândite prin pregătire profesională (artizani, mun­ci­tori etc.). Această imensă disparitate în­tre ceea ce finanțează statul român și ceea ce solicită piața muncii arată gradul de autism în care trăiește sectorul public de educație din România.

Discrepanța dintre ceea ce face sistemul public de educație și ceea ce ar trebui să fa­că în realitate se explică atât prin faptul, deja enunțat, că el a devenit un scop în si­ne, menit să satisfacă dorințele celor ca­re-l controlează (sindicate, profesori, funcționari, grupuri de politicieni), cât și prin acela că, subvenționând în mod ina­decvat educația tinerilor, inculcându-le ideea „educației gratuite“, conferă aces­to­ra un stimulent fals atunci când își aleg pro­gramele de studii. Ideea bunului gra­tuit (educația finanțată de stat) este o ilu­zie costisitoare pentru tinerii care acceptă să urmeze programe de licență sau de mas­ter pentru a-și dobândi educația ne­ce­sară angajării ulterioare pe piața muncii. Aceste programe scad în mod artificial cos­turile personale pentru un tânăr dor­nic să dobândească abilități și cunoștințe. De aceea, ele devin, pe termen scurt, pro­fi­tabile pentru oricine; sunt ieftine, însă de slabă calitate. „Locurile finanțate de la buget“ par rentabile din perspectiva fap­tu­lui că tinerii lor ocupanți nu suportă sin­guri toate costurile. Astfel, specializările fi­nanțate din fonduri publice se confruntă cu o cerere artificial de mare din partea unor tineri („valuri“ de economiști, in­gi­neri etc.) care, în timpul studiilor, nu su­por­tă decât o parte a costurilor școla­ri­ză­rii. Însă, având în vedere că specializările sunt finanțate pentru a răspunde în spe­ci­al salvgardării intereselor profesorilor, nor­melor didactice, birocraților etc., cos­tu­rile reale suportate de beneficiarii de ser­vicii (studenți, elevi etc.) se transferă în viitor prin dificultăți enorme la an­ga­ja­re, dată fiind discrepanța sus-pomenită. Astfel, tinerii români se pregătesc „ieftin“ pentru meserii fără cerere. Perioada lungă de căutare pe piața muncii (aproape un an de la absolvire) explică această ano­ma­lie.

GABRIEL MURSA,

Institutul Friedrich von Hayek România