Pe aceeași temă
Ceva acaparează spațiul. Zicea Naum că „aproape de aproape în rădăcina asta/ceva se străduie să redevină”. Au fost multe încercări de a-l readuce pe Victor Brauner în România și pare că de fiecare dată ceva s-a întâmplat – au fost expoziții mai mici, niciuna de amploarea celei de față.
În 2019, una dintre cele mai avansate încercări, cea de la Muzeul Național de Artă din București, s-a finalizat doar cu publicarea unui catalog. Camille Morando, cea care se ocupase de catalog, a reușit să curatorieze, de data asta la Timișoara, o retrospectivă care are și acest rol reparator. Vernisajul s-a suprapus deschiderii oficiale a Capitalei Culturale Europene, orașul a fost plin, muzeul a fost aglomerat, o desfășurare majoră de forțe pe care orașul nu cred că a mai văzut-o de mult. În cele trei zile inaugurale, multă lume intra și ieșea, din curiozitate pură, la vernisajul oficial fiind prezente peste 2.500 de persoane. Expoziția este găzduită de Muzeul Național de Artă din Timișoara și poate fi vizitată până în data de 28 mai.
Victor Brauner a fost un pictor și sculptor român asociat cu mișcarea suprarealistă, cu o operă elaborată care înfățișează adesea creaturi și simboluri stranii. Retrospectiva de la Timișoara prezintă creația sa artistică și evoluția stilului său de-a lungul timpului. Ea și-a propus să ofere o imagine de ansamblu, cuprinzătoare, asupra contribuțiilor artistice ale lui Brauner la întreaga istorie modernă a picturii. Retrospectiva este un eveniment semnificativ pentru comunitatea artistică, oferind o oportunitate unică de a explora lucrările unuia dintre cei mai importanți artiști ai României. Expoziția este organizată cronologic, în acord cu parcursul devenirii lui artistice și cu subiectele sau cu obsesiile care-i populau imaginarul. Brauner nu era un tip care lucra punctual, ci era mai degrabă un om curios, sensibil la stimulii exteriori, iar legenda spune că era capabil de premoniții, lucru care-i modela felul de-a fi. Sunt lucruri care se leagă cu timpul, ceva ce începe cu fascinația pentru ocultism și ezoterism a tatălui său care se transmite apoi la mai tânărul Victor, preocupări ce ajung a fi folosite în primele perioade pariziene și apoi metamorfozate treptat până la înnoirea din perioadele ultime. Parcursul e destul de spectaculos, distilat alchimic, până va ajunge la o formă mai simplă, primordială, legată strâns de principiile generale ale unui model de sondare irațională, suprarealistă, a realității.
1. Man RAY, Victor Brauner, vers 1933. Don de M. Lucien Treillard, 1995. © Man Ray Trust – Adagp, Paris © Centre Pompidou, MNAM-CCI – Dist. RMN-GP
Ce ar fi catalogat în primă instanță ca suprarealism e rezultatul unui șir lung de transformări și experimente oarecum iconoclaste, începute la turnura secolului și, după marele război, formele se schimbă. Se observă o deformare corporală, politică și identitară care guvernează lipsa a ceva palpabil de care te mai poți prinde – o devansare spre ceva invizibil, ascuns conștiinței imediate. Ar fi totuși prea simplu – e dificil să punctez ceva care se extinde mai departe de o tehnică sau o oarecare preferință estetică, pentru că e evident, prima confruntare e cu o formă și suprarealismul se sustrage într-un final simplului său rol istoric. Optând mai degrabă pentru un fel de-a fi, poate mai conectat cu o conștiință colectivă, suprarealismul este mai puțin dependent de un set de modalități de operare limitative. Tehnica e doar un pretext pentru joc – el focalizează și izolează bucăți de irațional care, tot prin joc, ajung la ceva nou. André Breton spunea că un suprarealist ideal ar fi fost Columb, care prin dicteu automat ar fi ajuns de fapt să-și traseze drumul pe hartă și să ajungă într-un final la un nou continent; sau cel puțin așa se prezintă mitul. Atunci jocul ăsta deschide un șir de posibilități aparent neepuizabile care se ramifică pe multe filiere, cum ar fi și de așteptat – literatura, filmul, artele vizuale, muzica și multe altele. Să nu uităm că André Breton a fost totuși medic, iar structura atomică i-a fost revelată lui Niels Bohr prin vis, și astea ar fi doar câteva exemple de sincronicități și întâmplări magice.
Victor Brauner, Stabil instabil, câmpia din Théus, aprilie 1942, ulei pe pânză, 73 x 54 cm © Centre Pompidou, Paris (MNAM-CCI), Achiziție de stat din 1951. Atribuită în 1951 INV. AM 3091 P
În plus, moștenirea suprarealismului se extinde dincolo de artă, influențând cultura populară, moda, publicitatea și designul. Imaginile și motivele suprarealismului au fost însușite și reinterpretate în diverse contexte, adesea cu o întorsătură contemporană sau ironică. În cele din urmă, implicarea suprarealismului în problemele politice și sociale, cum ar fi opoziția sa față de fascism și angajamentul său social, continuă să rezoneze.
Brauner a fost una dintre figurile-cheie ale suprarealismului. El se dedică asamblării unei gramatici vizuale care reflectă adesea interesul său pentru alchimie, mitologie și ocultism – parte a unei mitologii mai complicate care începe să se sedimenteze din ce în ce mai tare odată cu premoniția ochiului său și cu a doua perioadă pariziană. Aceste viziuni sunt prezente și în expoziția din Timișoara, Brauner reușind să enunțe „viitoruri” posibile atât la nivel personal, cât și la nivel global – pe de-o parte, autoportretul cu ochiul enuclat ajunge să se adeverească în 1939 (dacă e să mai adăugăm un nivel de interpretare, chiar înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial), pe de altă parte, în portretul pe care i-l face lui Hitler în 1934 pare că înțelege mult prea bine efectul pe care dictatorul îl va avea asupra populației continentului și nu numai, cum va ajunge prin violență să anuleze capacitățile noastre de a simți și a interacționa. După ce viziunile ajung să fie împlinite și trece prin experiența războiului (care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, se dovedește a fi una dintre cele mai prolifice și ingenioase perioade), încetul cu încetul se îndepărtează de un suprarealism dogmatic și puternic estetizant, așa cum era practicat la începuturi și să opteze mai degrabă pentru un fel de-a fi, mai conectat poate cu o conștiință colectivă, devenind acaparat de experiment și de inventarea de noi mituri și creaturi. Se apropie spre sfârșitul vieții de o completare a limbajului picto-poetic, acea invenție fundamentată împreună cu Ilarie Voronca în 1924 în revista 75HP, unde susține că lumea trebuie reinventată – și începe a fi, treptat, atât prin inovarea limbii, cât și a imaginii, mergând spre fuziunea celor două. Lucrările lui Brauner, chiar și în lipsa unei explicații scrise, de fapt pot fi înțelese prin jocul arhetipurilor.
Victor Brauner, Self-portrait, 1931. Oil on wood, 22 x 16.2 cm. © Centre Pompidou, MNAM-CCI/Philippe Migeat/Dist. RMN-GP. Courtesy of Adagp, Paris
Mai mult, implicarea lui Brauner în problemele politice și sociale, cum ar fi opoziția sa față de fascism și sprijinul său pentru Partidul Comunist, adaugă, de asemenea, la relevanța lui astăzi. Angajamentul său față de comunitatea din care făcea parte și rolul său de artist-activist continuă să rezoneze cu artiștii contemporani care își folosesc arta ca mijloc de comentariu social și politic.
Ce se întâmplă la Timișoara ar putea să se înscrie într-o tendință globală, reactivarea avangardelor, în speță a experimentului suprarealist ca ustensilă de sondare a prezentului prin mijloace iraționale. Prin hazardul obiectiv al premoniției se poate aduce o perspectivă nouă asupra viitorului. Bienala de la Veneția de anul trecut a fost dedicată în principal acestor atitudini – „laptele viselor” fiind poate un soi de motor spre introspecție și conectare la o conștiință colectivă. E un soi de act de reziliență materializat prin expunerea unor lucrări – mai mult proiecte de viață – începute și dezvoltate în mare parte într-un context destul de neprietenos. E o altă miză la mijloc, de fapt – din punct de vedere ideologic, suprarealismul are puterea de a dezlănțui imaginația și de a contesta gândirea rațională, logică. Aceasta dominase gândirea occidentală de secole. Suprarealiștii au căutat să chestioneze barierele gândirii conștiente explorând iraționalul și subconștientul. În esență, suprarealismul a căutat să transforme societatea prin eliberarea individului de constrângerile normelor sociale, convențiilor politice și codurilor morale. Artiștii credeau că, prin atingerea subconștientului, ar putea descoperi noi forme de creativitate și inspirație care ar duce la un mod de viață autentic. Astăzi cred că ne putem duce puțin mai departe, plasând miza mai aproape de un fel de acțiune colectivă, mult mai preocupată de un viitor global.
Vedere din expoziție - foto Seba Tătaru
Gellu Naum se poziționa oarecum în contradicție cu statutul artelor vizuale din perioada tinereții, spunând că erau lucruri ce arătau de parcă ar fi fost pânze mânjite cu smântână. Într-o zi, trece pe lângă o vitrină și intră curios. Un domn, Brauner, nu avea cum să știe atunci cine era Naum sau viceversa, îl întreabă dacă îi place ce vede, la care Gellu îi răspunde că arată așa cum ar vrea să scrie - se leagă apoi o prietenie strânsă între cei doi. E doar una dintre multele povești care se adaugă la o mitologie personală complexă și revelatoare din multe puncte de vedere. Poate expoziția din Timișoara să devină locul altor întâlniri similare și, de ce nu, poate locul unde „ceva se străduie să redevină”. //
Autorul este artist, membru Balamuc și Art Encounters Timișoara
