Cărțile vieților noastre

Și eu am trăit în comunism e o carte mai degrabă înveselitoare. Râde în ea tinerețea celor de-atunci, râde și ușurarea celor de-acum, care scriu departe de coșmarurile povestite.

Nu știu cât le folosește altora lectura vo­lu­melor colective cu temă în care s-a spe­cia­lizat, de câțiva ani, Editura Humanitas, dar cred că știu ce folos trag autorii de pe urma acestor provocări: se regăsesc pe ei înșiși. Pare banal, dar e un privilegiu în timpuri ca ale noastre, când inconsistența co­ti­di­a­nului ne dezintegrează per­fid. Fericiții autori sunt, așa­dar, puși în situația de a-și scruta altfel memoria, nu doar cea faptică, ci, mai ales, cea a nuanțelor, a co­tloanelor pe care nu le vi­zitezi în mod obișnuit, zona reflecției la­tente care ne însoțește discret de-a lungul vieții. Nu se explică altfel plăcerea evi­den­tă, euforia chiar cu care sunt scrise aceste contribuții, chimia secretă pe care o nasc spontan în jurul temei respective, fără să apeleze la nicio formă de colaborare di­rec­tă. De la Cartea cu bunici (2007) până la Cartea simțurilor (2015), câteva sem­nă­turi au revenit aproape constant. Li s-au ală­turat însă mereu altele noi, recrutate în funcție de temă și de coordonator, așa că harta s-a mărit foarte mult, fără ca mo­delul empatic să se schimbe. Un frumos efect de cercuri în apă, cu atât mai largi, cu cât punctul vortex se înșurubează mai adânc.

La început a fost o idee punctuală (a lui Marius Chivu, coordonatorul Cărții cu bunici), apoi a devenit un proiect editorial de lungă durată și surprinzător de vital. Pare hrănit de nevoia firească, în con­ti­nua­re irepresibilă, de a fi împreună, dar în acest fel paradoxal al zilelor noastre: mai puțin fizic și mai mult la modul virtual. Într-un fel, e mult mai puțin decât al­tă­dată. În alt fel, e mai mult, fiind vorba de intensitatea incomparabilă și fulgurantă a gândului comun și simultan. Tipul acesta de intrare în armonie prin scris are ceva din rugăciunile colective, a căror forță de recuperare e binecunoscută.

La ultimul Gaudeamus, a apărut în serie un titlu neobișnuit. Și eu am trăit în comunism, editat de Ioana Pârvulescu, nu mai poartă pe copertă numele autorilor (sunt 94!), ci pe al coordonatoarei, care și-a luat aici o misiune grea, ingrată: în loc să așeze cu schepsis textele în sumar, le-a rupt în bucăți și le-a întrețesut pe criterii tematice, creând un singur text, autonom și, într-un fel, anonim, pentru că iden­ti­tatea autorilor de vârste și profesii diferite e devoalată integral doar la sfârșit (mai puțin trei persoane care au dorit să ră­mâ­nă anonime). Tuturor li s-a cerut să pună „pe hârtie“ scene de viață cotidiană din pe­rioada comunistă, pe cât posibil ne­co­men­tate. A rezultat un fel de documentar tip BBC sui generis, pentru că scris, în care primim acces la „dovezile“ neo­biș­nuitului dosar de investigație. Mărturiile se susțin unele pe altele „în orb“. Ju­de­că­tor sau instanță nu există, iar „verdictul“ nu e formulat în carte, ci în mintea fie­cărui cititor („Cartea aceasta nu conține ideologie și nu pornește de la premise politice.“). „Martorii“ nu s-au pus în ni­ciun fel de acord, iar „detectivul“ nu-i cu­noaște la față decât pe foarte puțini. S-au chemat unul pe altul, fiindcă li s-a părut că merită, că au destule de povestit. Fie­ca­re a scris ce l-a ars mai tare să scrie, mult sau puțin, vesel sau trist, laconic sau cu volute, dar inevitabil acordat în cheia ab­surdului - acest fir conducător (roșu) al pe­rioadei comuniste, semnalat de Ioana Pâr­vulescu în prefața din ca­re deja am citat.

A ieșit o carte neașteptat de tonică, socotește Ioana Pârvulescu, explicația fiind starea de bine pe care ți-o dă senzația că ai trecut un mare hop, că ai „su­pra­viețuit“, că ești dincolo de primejdie.

Într-un fel, așa și este. Zi­lele acelea cenușii, otova, fă­cute aproape exclusiv din sforțări acro­ba­tice (nu și grațioase) pentru victorii umi­litor de mici - un tacâm pe pui vânăt, un sul de hârtie igienică, un loc pe scara înghețată a troleibuzului, un sfert de oră de Europă Liberă bruiată, un spectacol de teatru care „spune“ etc. - ne valorizează brusc prezentul, care binevoiește măcar să ne încovoaie cu alte mizerii, Slavă Dom­nului, nu cu aceleași. Râdem deci, așa cum râzi fără să vrei la clipurile crude cu că­zături, sacoșe rupte, platouri scăpate din mână sau spaime aiurea.

Nu poți să nu râzi la scena cu copilul de grădiniță, gătit în ridicolul costum plăs­ticos de „șoim al patriei“, care nu în­țe­le­ge ce-i suflă insistent educatoarea din spa­tele scenei. Ea spune „Înclină-te!“ (în fața publicului de serbare), șoimulețul ezită, apoi își face o frumoasă cruce mare, con­vins că i s-a spus „Închină-te!“. Sau cu fetița care se oferă să spună o poezie „cu pacea“, la cererea inspectorului: „Pace, pace/, Între două dobitoace/, Dobitocul cel mai mare...“ etc. Din aceeași ca­te­gorie: lecție de istorie despre strămoșii noș­tri daci, urmată de deliberări stup­e­fiate în pauză: unul înțelesese „draci“, al­tul... „craci“.

Multe dintre amintirile studențești sunt de asemenea de un comic enorm. Cu cât e mai tehnică formația, cu atât doza de curaj tinde spre inconștiență. Niște tineri energeticieni în devenire puseseră pur și simplu blocul în priză ca să se încălzească: au găurit pereții până la fierul beton și l-au conectat la rețeaua de curent electric (mi­racolul a durat foarte puțin și a dus, fi­reș­te, la căderea rețelei). Alți juni politehniști și-au primit inspectorii în slipi și cu ochelari de soare: se încălzeau perfect le­gal (era interzisă doar folosirea radia­toa­relor electrice) la ghirlande de becuri spân­zurate pe tavan. Dar cea mai tare po­veste e cea cu inundația: camere stu­den­țești la demisol, undeva în Bulevardul Ki­seleff, țeavă spartă, diluviu, utilitară cu pompă venită ultrarapid, supt apa lună, du­pă care – dezastru. Mașina greșise adre­sa. Trebuia să rezolve inundația de vizavi, de la generalul Ion Ioniță, ministrul Apă­ră­rii, și cum în cisternă nu mai era loc să tra­gă și apa lui, zoaiele căminiștilor au fost vărsate la loc.

O carte mai degrabă înveselitoare. Râde în ea tinerețea celor de-atunci, râde și ușu­rarea celor de-acum, care scriu departe de coșmarurile povestite. Fără să vrei, te agăți de istoriile amuzante, îți faci pro­priul montaj de gaguri, fiindcă altfel – da­că ai trăit suficient de mult în comunism – vin după tine celelalte amintiri, de cu­loarea universală a betonului jegos, reci-făinoase, aproape moarte, ca și cum ar fi fost tot timpul iarnă, întuneric, zloată, igrasie, noroi (citiți, recitiți Ploile amare, romanul regretatului Alexandru Vlad).

N-a prea fost nimic de râs. Se tăiau noaptea copacii din par­curi ca să se facă focul în so­bele improvizate grosolan la bloc, unde caloriferele făceau țurțuri; aprobarea de pașaport pentru par­ticiparea la un congres internațional ve­nea invariabil după congres; cercetătorii în domeniul fizicii atomice smulgeau, con­tra cronometru, păpădiile de pe peluză în așteptarea vizitei oficiale a Ceaușeștilor; cei în domeniul nu știu cărei industrii au fost admonestați sever la inspecție că țin dezordine (citește: fișe și cărți) pe birou; na­vetiștii se amuzau scriind cu degetul pe promoroaca banchetelor de tren; din to­ra­cele unui copil operat ieșeau aburi; părea normal ca o funcționară de minister, sunată ca să i se comunice ceva, să ceară vo­ie să-și scoată mănușile ca să noteze; ce să te miri că doi adolescenți premiați la pi­an în Italia refuză terifiați invitația la în­ghețată a unui concurent francez. Și multe, multe altele.

Și eu am trăit în comunism e, de fapt, o carte tonică despre lucruri oribile. Te­me­ți-vă deci de ceea ce veți citi în cel puțin un sfert din ea. Paginile scrise de doctori și de asistente medicale (de fapt, capitolul intitulat Medicale) ar trebui precedate de aver­tismentul cu care ne abuzează de­gea­ba televiziunile: „urmează imagini care vă pot afecta emoțional“: ațele de sutură rulate cu mâna pe fiole de sticlă, mănușile chirurgicale fierte pentru dezinfectare, mor­fina aprobată cu două zile înainte de moartea pacientului, doctori și asistente cu căciuli și fulare, îmbulziți în singurele saloane cu un radiator în priză (saloanele de copii și cele de terapie intensivă).

Urmează amarul ireparabil al anilor de școa­lă cu palton, mănuși și căciulă la teză. Tinerețile specialiștilor ținuți la condică opt ore, fără nimic, dar absolut nimic de făcut; declasarea treptată a femeilor la ran­gul de tricoteuze nevrotice. Sau poezia lu­gubră a cozilor și a codurilor lor de or­ga­nizare. În fine, nevroza generală, ne­măr­turisită atunci, încuiată cu forța în erois­mul trist de a rezista încă și încă o zi.

Acum vreo două luni, televiziunea na­țio­nală a difuzat unul dintre episoadele des­pre începuturile muzicii rock și folk. M-a izbit cum arătau tinerii din sală la sfârșitul anilor ’70: chipuri regulamentare, imo­bi­le, opace, fără nicio emoție vizibilă, zeci de tineri stând nemișcați în oribile fotolii din placaj, tip casă de cultură. Pe scenă, Dan Andrei Aldea cântând cu privirile în­toarse înăuntru splendida, inocenta bala­dă Om bun. Așa eram?!? Ce vor fi pri­ce­pând adolescenții de azi din documentarul acela? Cine mai poate să le explice cât de demonic de eficient funcționa pe atunci me­canismul existenței duble?

Ioana Pârvulescu a simțit că se par­curge un interval final: în curând, aceste lucruri vor deveni inin­te­li­gi­bile. Va fi nevoie de timp ca să devină formule neutre, descifrabile pe alt palier, al informației neutre, din cărțile de istorie ale viitorilor elevi. Până atunci, îna­poia noastră va domni o liniște asur­zi­toare.

„Forma în care ne trăim istoria este co­tidianul“, scrie prefațatoarea. Cele 94 de contribuții la volumul Și eu am trăit în co­munism recuperează in extremis pulsul vieții cotidiene din acei ani, adică tot ceea ce secolul al XIX-lea și, în jumătatea lui li­beră, secolul XX ne lăsau scris în jurnale, scri­sori, presă tipărită. Pentru deceniile comuniste, ultima recoltă de memorie a co­tidianului ni se livrează împreună cu co­dul potrivit de lectură: „La buletinul me­teorologic ți se dă temperatura, dar la ea se adaugă diverse circumstanțe pe ca­re termometrele nu le înregistrează: vântul, iradierea din pereții clădirilor, umi­di­ta­tea etc. Meteorologii precizează: 39 de gra­de Celsius, dar în realitate se simt 43. Sau zero grade, dar feels like – 10. Des­pre așa ceva este vorba în această carte, despre ceea ce s-a simțit cu adevărat din cauza micilor circumstanțe pe care termometrele istoriei nu le înregistrează niciodată. De precizat că temperatura era deja extremă“.