Pe aceeași temă
Lucrul care te izbește, pur și simplu, intelectual și emoțional, de la prima lectură a pieselor ei, sau atunci când asiști la spectacolele pe care le pune în scenă, este resursa unui talent pe care nu găsesc alt cuvânt de a-l numi decât „aprig”. Intensitate, fervoare, umor, claritate și inteligență, acestea ar fi cuvintele din vocabular care marchează ceea ce a creat Gianina de-a lungul anilor.
„Stop the tempo” a fost, în 2004 (montată la Green Hours) un manifest generațional și nu doar generațional. Cronica din Observatorul Cultural nota foarte just la vremea respectivă: „Soluția nu poate fi decât radicală: să oprești ritmul pentru a reauzi viața ascunsă, mortificată în el. Cei trei (n.r., personajele) se hotărăsc să decupleze, să deconecteze muzica, luminile din discoteci, puburi, hipermarketuri, din televiziuni, de la teatru. Se hotărăsc chiar să decupleze... România. (Succes, prieteni! Poate că România își va regăsi, în sfârșit, tonusul normalității)”. Și au trecut de atunci 20 de ani... iar piesa este la fel de actuală!
Apoi „Kebab” (madybaby.edu), scrisă după rezidența de la Royal Court din Londra, reconfirmă ceea ce se intuia deja – capacitatea redutabilă de construcție dramatică, suspansul textual combinat cu o transmisie cu tentă ideologică. Din fericire, se depășește de fiecare dată nivelul pur factual și tema se extinde către înțelesuri general umane. Piesele Gianinei Cărbunariu și punerile sale în scenă – cele din România sau cele din străinătate – reflectă fațetele unui subiect pe care eu îl cred esențial pentru scriitoare și regizoare: fragilitatea ființei umane pusă în fața istoriei, a proceselor determinate de organizarea economică și socială, de fatalitatea arhitecturii politice în care omul există.
Ce face individul sau cetățeanul, profesionistul, confruntat cu dinamica socială, economică și politică, una care îi covârșește puterea de reacție și îi castrează autonomia? Cum se poziționează, cum negociază sau nu cu sistemul... ce cale individuală de ieșire are omul din chingile predestinărilor atât de rigide și de prozaice ale societății moderne, profund mercantile, toxic de tranzacționale, infiltrată de reguli și de condiționări perverse bine mascate?!... Asta se întreabă mereu autoarea, prin intermediul personajelor.
De altfel, cred că tot ceea ce face din creația Gianinei Cărbunariu un ton singular pentru generația sa e faptul că ideologia și orientarea declarată „de stânga” a scriitoarei nu sufocă niciodată mesajul universal, deschis, al textelor sale. Iar regizoarea propune, la rândul ei, lecturi de spectacol provocatoare și ambivalente. Chiar dacă vocabularul lor este, la primul nivel, apăsat, declarativ și, în aparență, închis. Personajele sunt arhetipuri, nu tipologii, iar poveștile dezvăluie, în realitate, subterane ale eternului omenesc, sfâșiat de contradicția între setea materială pentru putere și acumulare și nevoia spirituală de a trăi după o lege morală absolută, non negociabilă.
„Tipografic majuscul” sau „De vânzare”, de pildă, sunt exemple perfecte în acest sens.
Subiectele regizoarei-dramaturg, de la emigrație, trecând prin trecutul comunist și gazele de șist, segregarea socială sau antagonisme etnice, nu lasă pe nimeni indiferent, cu atât mai mult cu cât, de fiecare dată, reprezentațiile zgâlțâie prejudecăți și articulează, mereu și mereu, întrebarea: mai putem face ceva? Oare ne place să ne scufundăm în această moale acceptare a unei lumi pline de inegalități și de excese toxice?... Am învățat ceva din trecutul recent?!...
Noul său spectacol de la teatrul „Excelsior” din București („Două ore cu pauză”) dă și el măsura ludică, tragicomică a tratării unui subiect serios și fierbinte, cum este cel al crizei în educație din România. Pornind de la schița „Domnul Trandafir” a lui Mihail Sadoveanu și folosind ca pretext lectura unor texte clasice de manual pentru a ajunge la disecarea în cheie realistă, plină de sarcasm, a diformităților unui sistem care nu funcționează, dar pe care se bazează formarea sau deformarea spirituală a locuitorilor societății de azi, spectacolul este, ca și „Stop the tempo”, un manifest bine temperat. Compus dintr-un puzzle de scene și povești individuale, care iluminează tipologii de dascăli și de părinți, de elevi și de haimanale, de „tocilari” și de oportuniști, linia poveștii ajunge la deznodământul unui proces intentat corpului de educatori, după reguli corporatiste. La sfârșit, oglinda în oglindă în oglindă, ne reamintim că, de fapt, totul a fost doar o punere în scenă, una nereușită. Finalul, cu „Actriță 2: Băieți, improvizația asta a voastră n-a ieșit. Ce facem?/ Actor 1: Hai să mai încercăm o dată.../ Actriță3: O luăm de la capăt?/ Actriță 4: Hai, mai facem o dată.../ Actor 2: Voi ați înnebunit?/ Actor 3: Hai să mai încercăm o dată./ Actor 2: Nu.../ Actriță 2: Hai, încă o dată! Stingeți lumina”, decupează clar conturul exercițiului critic și autocritic al textului. Improvizația n-a reușit, e nevoie să o luăm de la capăt... dar de la ce capăt să o luăm oare, dacă lumina s-a stins ?!...
Jocul între text și subtext, abil țesut în piesele Gianinei Cărbunariu, capătă întotdeauna forță prin felul în care autoarea știe să coaguleze trupa de actori – una foarte bună la Excelsior! –, dar și să controleze atent și sigur dinamica punerii în scenă. Mesajul și tonul mesajului sunt rezonante, au o necesară și limpede sinergie performativă. Au sens împreună.
Sigur că unei personalități atât de articulate, de coerente și de excesive, într-un anumit fel, exercițiul de a conduce un teatru în România nu i s-a părut unul întâmplător. Numirea ei la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț a fost o adevărată lovitură generațională. Dar nimeni nu credea că va fi simplu, iar Gianina Cărbunariu nu cred că își imagina că va fi atât de complicat.
Ce vreau să spun prin asta este că, așa, ca orice manager care pleacă la drum ca director de instituție culturală din România, idealist și cu bune intenții, ea credea că reușitele îi vor fi contabilizate pozitiv și că tot ce îi rămâne de făcut este să muncească mult, bine și eficient către obiectivele propuse.
Or, în contradicție profundă și înduioșătoare, aș spune, cu textele atât de lucide pe care le scrie, cu realitatea pe care o vede cu un ochi critic așa de precis, și Gianina Cărbunariu a avut naivitatea să își imagineze că, într-o țară în care majoritatea miniștrilor Culturii au fost numiți strict pe motive politice, partidele sunt în mod evident corupte, iar administrația culturală suferă de clientelism, o activitate dusă cu sens are vreo valoare în ochii autorității publice locale.
Artista s-a angajat, așa, ca mulți alții, în această luptă „corp la corp” cu sistemul, a reușit să relanseze la Piatra-Neamț un Teatru al Tineretului, așa cum îl vedea ea – cu un program închegat și coerent, cu montări, evenimente și proiecte pe care le considera esențiale, cu adresă particulară către un tineret dornic de emancipare din provincialism și cu o serie de importante colaborări internaționale. Pe scurt, a redat, în câțiva ani, un profil clar acelui teatru. Un profil care nu are, poate, legătură cu cel din anii ’80 sau ’90, dar care are foarte mare legătură cu ceea ce se petrece azi pe scenele lumii. Până la urmă, asta are de făcut un programator pentru a construi identitatea instituțională: să delimiteze coerent și consecvent alegeri repertoriale și estetice argumentate. A construit un public în jurul acestor alegeri? Da! A creat o dezbatere în jurul misiunii pe care trebuie să o aibă un teatru local, azi, în România? Da! Și-a fidelizat o echipă și artiști alături de care a lucrat? Da!
A reutilat teatrul – ceea ce nu e atât de spectaculos, dar e crucial. Și-a folosit rețeaua de relații profesionale pentru a construi vizibilitate și credibilitate instituției pe care a condus-o până acum câteva zile. Și-a sacrificat, cu siguranță, multe nopți și zile cu spaime instituționale și angoase pe care doar cei responsabili în sistemul de instituții ale statului din România le cunosc și le înțeleg atunci când sunt în funcție. A rămas fidelă programului său estetic, deoarece avea unul!
În fine, ca orice femeie din România care își ia în serios rolul de lider și este și înzestrată pentru asta, a suportat calomnii și atacuri mai violente decât s-ar fi deversat ele asupra oricărui bărbat și nu, asta nu este o afirmație feministă din partea mea, e doar o constatare tristă despre comportamentele unei culturi sociale încă primitive.
Acum GC își va relua activitatea exclusiv artistică și asta mă face să mă gândesc la Gabriela Adameșteanu care, plecând de la conducerea Revistei 22 acum ceva ani, și-a recâștigat cu supramăsură vocea inegalabilă de autoare de romane.
Există asemenea binecuvântări, deghizate în rupturi dureroase, și sunt sigură că pentru Gianina Cărbunariu despre asta este vorba.
Iar nouă, celorlalți, nu ne rămâne decât să stingem lumina și să vedem dacă, și mai ales cum, o mai putem lua, după atâta improvizație la nivelurile decizionale, de la capăt... //
