A investi în fericire împotriva sistemului

În curând se termină primul an ca student al băiatului meu, mă simt împăcată cu alegerea făcută și, și mai important, cu faptul că familia mea nu va avea nicio datorie la flămândul stat american când M. va termina facultatea. Tot ce voi reda în acest editorial este nu doar o reacție personală la întregul sistem de învățământ (pre)universitar, deci trebuie citit cu respect și acceptat ca pe o poveste de sine stătătoare, dar și o relatare neliniară în care voi avea nevoie să fac recurs la amintirile stocate în corpul meu și în mintea mea.

Când băiatul meu era mic de tot și eram cu el la locul de joacă, cum îmi vedeam bine-mersi să nu cadă din leagăn, un domn mă întreabă: „Dacă nu te superi, unde îți dai copilul la toamnă?”. M-a surprins întrebarea, dar a adăugat: „Știi, unele școli nu sunt bune și trebuie de mici să îi dăm la cele de top”.

S unt în sistemul educațional din State de când am devenit studentă la masterat și apoi am continuat cu doctoratul, timp în care americanii ne-au dat mie & soțului meu poziții de teaching assistant unde pe loc îți zici bogdaproste, dar apoi îți dai seama cât de bine știe sistemul capitalist să exploateze. Singura perioadă de hiatus a fost când viza temporară de muncă mi-a expirat și am trecut pe viza de dependent, neavând cartea verde care să îmi dea acces nelimitat (pe hârtie) să muncesc. Știu ce înseamnă acest sistem educațional din multe puncte de vedere, atât de multe că ar trebui să public un roman! Știu ce înseamnă aceste ierarhii pe bune și nu sunt impresionată de diploma unuia care vine de la Ivy League vs altul care a terminat la community college.

Când M. a intrat în ultimul an de liceu, la un moment dat părinții „seniorilor”, cum sunt numiți cei din anul terminal, au fost invitați la un seminar despre admitere. La un moment dat, tipul care se ocupa cu asta face o simulare în care se pun niște întrebări. Ca să vizualizați „jocul”, ar trebui să vă zic despre „The Priviledge Walk” care, tot așa, este un joc, că totul este o mare joacă aici! În cel de-al doilea, se pun întrebări gen: „Există un membru în familia ta care a terminat facultatea?” Fă un pas înainte. „A trebuit să te muți în altă casă/alt oraș din cauza insecurităților financiare ale familiei?” Fă un pas înainte. Și așa mai departe, până ori termini lista cu întrebări, ori spațiul încăperii te limitează să ajungi la final. Nu este nimeni câștigător. Ideea este că realizezi cât de privilegiat ești. Asta ar putea să te facă să îți schimbi atitudinea față de alții rămași în urmă în acest joc practicat în spațiul unei instituții, dar inițiat & perfectat dincolo de pereții lui albi, decorați cu postere pline de avânt propagandistic/empty, unrealistic hopes. Domnul care se ocupă cu plasarea elevilor la universități^[1] spune la final: „If your family has a legacy, go to the finish line now”.

Pentru cititorii de acasă, când mama/tata a terminat la Princeton, progeniturii i se acordă titlul neoficial de moștenitor al unei avuții nestemate: statut! Adică, lui Goguță, frumușel, curățel, dar tâmpițel, mama/tata i-au asigurat viitorul și acum are nu neapărat 100% șanse să fie admis, dar prin legacy are categoric mai multe decât un altul ai cărui părinți nu sunt absolvenți ai acelei facultăți.

Stați așa, că nu ăștia cu legacy câștigă detașat în „jocul” ăsta. Cel care va intra fără să ridice un deget este copilul care vine din familia care a investit în universitate. Și nu cât să își permită școala niște manuale & carioci, ci, să zicem, o parte din noul laborator de cercetare.^[2]

A m plecat de la întâlnirea aia cu verbul „a investi” care dorea musai să intre în mine și să mă cotropească & copleșească, dar eu, cu anticorpii mei balcanici, cu integritatea mea nepractică, cu ce am adunat până la clipa aia, nu am cedat.

În Statele Unite, pentru unii, a investi înseamnă a acumula datorii.^[3] A termina o facultate de 4 ani (rar de 5) cu o diplomă de licență, minimă după cea de liceu, cu mulți bani pe care îi datorezi statului, cu marea posibilitate să nu ai un loc de muncă cu un salariu care să îți asigure masa, casa, cât și rata lunară a banilor pe care i-ai luat de la stat ca să investești în viitorul tău, te poți trezi în depresie majoră, poate chiar sinucidere. Educația, ca și sistemul medical, este o realitate inumană a Statelor Unite! Cele mai multe acte de violență se întâmplă în aceste două sectoare vitale, în care unul te educă și altul te vindecă (pe hârtie).

Mi-a luat timp să îmi revin din stresul admiterii la facultate, care este atât de diferită de ceea ce știam de acasă. S-o luăm metodic. Mai întâi și întâi, elevii nu au bacalaureat. Înainte de pandemie, se dădea testul SAT^[4], dar nu toți aveau acces la el, nu doar că în orașul lor testul nu se administra, dar și pentru că nu era gratis. Firește, vrei să investești în viitorul tău? Atunci mănânci fasole trei luni și cu restul de bani dai testul.^[5] Nu ai obținut un rezultat bun? Nu-i nimic. Mai treci printr-o cură cu fasole și mai dai o dată testul. În timpul pandemiei și până recent, un elev putea opta să nu trimită rezultatul la SAT în pachetul său de admitere, mai ales dacă nu era foarte bun comparativ cu cât cer școlile de elită.^[6]

Bine, și atunci ce e în acest pachet? Ideal, elevul trebuie să aibă^[7]: cât mai multe cursuri AP (advanced placement)^[8], medii excelente a. î. GPA să fie cel puțin 3.5 din 4, să fi luat medalii la concursuri locale/naționale, să fi avut inițiativă și creat un club, dar, și mai bine, ceva care să fi avut profit, care să fi fost dat înapoi în comunitate, să fi avut cel puțin un hobby, dar nu jucat jocuri pe calculator, ceva filantropic, cu impact în care universitatea la care aplică liceanul să fie suficient de interesată cât să investească în el. Ați început, în sfârșit, să vă învârtiți în cerc și voi?

Pachetul aplicației se trimite electronic și, pentru fiecare facultate la care elevul aplică, trebuie să plătești application fee, care este între 65 și 80 de dolari. Ca să fii scutit de această plată trebuie să demonstrezi că familia ta nu își permite asta. Nici nu ai intrat la facultate și deja ai de plătit pentru SAT, application fees de toate felurile, pentru cine mai ține minte de câte a avut nevoie liceanul la școală, dar este al tău, trebuie să investești în el, ești mama/părintele lui.

Între timp, la școală, ipocrizia este prezentă în fața ochilor tăi cu tupeu maxim. Am zis mai devreme că nu există bacalaureat și nici examen de admitere, că pachetul e o compilație care are ca scop să știi să te vinzi. Că acele AP, cursuri de care aminteam, înseamnă că profesorii de liceu chiar știu să predea avansat ca pentru facultate, ceea ce nu se întâmplă decât foarte rar! Că acele cursuri AP nu sunt luate în considerare fără un examen și că tu, investind, iar scoți cartea de credit ca să plătești pentru fiecare examen AP.^[9] Dezumanizarea vine în valuri.

Ar trebui să mai scriu o continuare a acestui editorial, dar tot nu v-aș convinge. Așa că am să închei așa: se fac bani frumoși din admiterea la facultate, terminarea ei, bani pe care nu îi mai vezi, adio! După o discuție incomodă, dar realistă/cu calcule,^[10] ca familie am ales ca M. să fie student la o facultate cu profil tehnic, care se potrivește bugetului nostru, investindu-și resursele independent în pasiunile lui artistice.

Când intru la ore și îmi întâlnesc semestru de semestru studenții, mulți dintre ei medicați ca să reziste sistemului, mă transform din profesoară în mamă și le dau același sfat pe care l-am primit cândva de la tatăl meu, un tip sărac, născut la sat, care s-a dus de capul și pe resursele lui la facultate la Iași: „Tată, nu înveți pentru mine”. Era deja director la CEC Tulcea, lumea îl știa, dar el ne învăța, pe mine și pe fata lui mai mare, că un om se clădește singur, ceva ce americanii rar înțeleg. Un om ajunge om nu primind o diplomă, ci investind, descoperindu-se pe sine. La orele mele de la facultate îi ascult și am dialoguri pentru că studenții au multe de uitat din ce li s-a zis toți anii aceștia. //

*Cătălina Florescu predă la Pace University și Stevens Institute of Technology.

1. Conexiunile pe care le are consilierul școlii sau/și școala nu sunt publicate oficial pe nicăieri, dar ele există, pentru că școala replică sistemele create de cei care vor să rămână la putere. Perfid, social justice este o temă faină mai mult în programa școlară!

2. 2 cuvinte: generational wealth.

3. Student Loan Forgiveness: https://studentaid.gov/manage-loans/forgiveness-cancellation (Nu doar că din nou pe hârtie asta pare foarte cool, dar birocrația este cum este, SCOTUS nu este în favoarea proiectului, iar în toamnă sunt alegeri prezidențiale).

4. Despre SAT: https://satsuite.collegeboard.org/sat.

5. 60 de dolari (+ transport dacă nu este în orașul tău).

6. https://www.usnews.com/education/best-colleges/applying/articles/whats-a-good-sat-score.

7. Lista nu este exhaustivă.

8. https://www.princetonreviw.com/college/ap-subjects.

9. Ce se ascunde în spatele acestor cursuri AP? În primul rând că majoritatea școlilor le oferă pentru că e bine pentru câți studenți au/vor să aibă (enrollment), pentru cât vor urca în ranking etc., dar că aceste cursuri nu sunt nici pe departe marea sau/și singura problemă din sistem. Mă leg de cursurile astea pentru a vorbi despre un aspect al ipocriziei.

10. https://collegecost.ed.gov/net-price (Poți calcula & face o idee unde îți permiți să îți trimiți copilul la facultate).