Making Waves 18

Corina Suteu | 02.04.2024

Festivalul Making Waves îndeplinește, în realitate, și o funcție de menținere a prezenței artelor din România și de reprezentare a acestora vizibil și constant în sistemul cultural newyorkez.

Pe aceeași temă

Anul acesta, Making Waves – festivalul de film românesc de la New York împlinește 18 ediții. Mă tulbură faptul că stagiarul nostru, Alexandru Stavrositu, student la UNATC în anul 2, avea doi ani atunci când am lansat festivalul, iar acum e om în toată firea. Oana Giurgiu, la rândul ei, credea că este doar a 8-a ediție de festival și, când i-am amintit că este a 18-a, a exclamat în scris: trece timpul ca nebunu’…

Primii ani ai Making Waves au stat sub cupola ICRNY, acel ICR despre care toată lumea își amintește cu nostalgie și regret ca despre un timp aurit și generator de fapte mari, timp prăbușit în neant, brutal și cinic, de pe o zi pe alta, din motive de zbucium politic autohton și autodistrugător, în 2012.

Când mă uit în urmă, rememorez următoarele:  întâlnirea cu Peter Scarlet, director la Tribeca Film Festival în 2006, cel care s-a decis că acceptă colaborarea pentru un festival de film românesc pentru că văzuse filmul Secvențe (r. Alexandru Tatos) și pentru că am putut purta împreună o discuție lungă despre ce a reprezentat acel film și de ce nu este mai cunoscută în lume (nu era, pe atunci) cinematografia românească. S-a decis brusc, după discuție, să facem împreună evenimentul, găzduit la Tribeca cinemas.

Apoi îmi amintesc foarte bine că, nemulțumită fiind eu de programarea anumitor sezoane de film pe care colegii mei de la alte Institute culturale europene le făceau, m-am decis că trebuie căutat  un director artistic, cineva care să cunoască cinema și care să facă o programare cu sens. L-am ales pe criticul Mihai Chirilov, spre surprinderea lui Leo Șerban. Alegerea a fost cu atât mai inspirată, cu cât Leo a venit, ca urmare, la toate edițiile de la New York până când, din nefericire, s-a stins. Voia să fie parte și el din ceea ce făceam împreună cu Chiri, iar grația intelectuală plină de sensibilitate și simț critic rafinat a prezenței sale a fost de neînlocuit la acele prime ediții.

Unul dintre cele mai speciale momente de după terminarea fiecărui festival pe atunci era micul dejun pe care îl luam doar eu cu Leo, pe o străduță apropiată de ICRNY și de clădirea Misiunii ONU, într-un ieftin local de cartier. După ce Leo a murit, localul a luat foc și a ars din temelii... nu cred că a fost o coincidență

Apoi a venit momentul 2012, când, după ce cu un an înainte la Tribeca erau cozi la intrarea la film atât de mari încât fusesem obligați să refuzăm la ultima proiecție cam 40 de persoane, Richard Pena și Scott Foundas (directorii Film Society of Lincoln Center) mi-au propus să ne mutăm la Lincoln Center și să facem acolo sezonul de film românesc. Era o incredibilă victorie. Una datorată talentului cineaștilor din România, dar și felului în care festivalul atrăsese și fidelizase publicul în cei, până atunci, câțiva ani de existență.

Ei bine, exact în acel an în care fusesem invitați la Lincoln Center, a urmat criza politică și am fost imediat anunțată că prima subvenție care dispare la ICRNY este cea a festivalului de film. 

Din fericire, până la demisia pe care mi‑am dat-o în noiembrie 2012, împreună cu Oana Radu, de la ICR, știam deja ce avem de făcut și stelele s-au aliniat pentru noi. Trust for Mutual Understanding ne-a acordat o subvenție în urgență și Adrian Ghenie, prima donație foarte importantă. Aceasta a făcut posibil, alături de un kickstarter reușit, să relansăm festivalul, privat și independent, în aceeași formulă: Mihai Chirilov, Oana Radu și cu mine. Dan Perjovschi ne-a creat un logo și Chiri a dat titlul, Making Waves. De altfel, Lincoln Center a reacționat pozitiv la noua propunere, tocmai fiindcă rămăsesem aceiași noi trei și fiindcă le-am garantat că, financiar vorbind, vom asigura ceea ce am promis. 

Au urmat ani în care am deschis antena festivalului de la Jacob Burns Film Center, am plecat de la Lincoln și am mers la BAM, am plecat și de la BAM și am mers la Film Forum unde, în 2019, am făcut o retrospectivă cu 30 de filme din 30 de ani... apoi a venit pandemia... dar nimic nu ne-a oprit. 

Anul trecut, ne-am întors la NY live, în cinematografe de artă: Metrograph, IFC, Firehouse, Roxy, Film Forum. 

Galeria Nicodim, un spațiu elegant și de fiecare dată cu arta remarcabil selecționată, a acceptat generos petrecerile noastre animate.

Tot de anul trecut, avem o colaborare foarte bună cu Ambasada noastră la ONU. Ambasadorul Cornel Feruță a organizat eficient și generos, împreună cu noi, în 2023, discuția despre filmul Libertate (r. Tudor Giurgiu), invitând alți ambasadori ONU la proiecție și la discuțiile de după. Ambasadori ca el îmi dau certitudinea că diplomația românească nu este compromisă, ci dimpotrivă

Tot anul acesta, printre donatorii foarte importanți, continuă să se afle artiștii vizuali – Șerban Savu, Ciprian Mureșan, Roman Tolici, dar și cel care, de ani buni, mă găzduiește în Manhattan, minunatul Andrew Solomon. Iar Eleanor Sebastian ne-a oferit, împreună cu Charles Frank, o recepție de deschidere plină de căldură, anul acesta.

Scriu toate acestea pentru că, la această ediție 18, în mod special – una pe care am deschis-o cu filmul „Angela merge mai departe” de Lucian Bratu, referința la cel mai recent film al lui Radu Jude: „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” –,  nu am știut ce să răspund la întrebarea care îmi este pusă mereu: ești mulțumită

Mai bine zis, știu ce să răspund, dar cu siguranță că ar fi un răspuns care ar oglindi dezamăgire și o frustrare din ce în ce mai adâncă legată de felul în care, de-a lungul anilor, am constatat că este privit festivalul de la NY de către industria de film de acasă. Noi, cei trei care l-am pornit, am făcut-o din pură pasiune și încredere că facem un lucru important și bun pentru industria cinematografică din România. UCIN și Dacin Sara, și CNC-ul ne susțin, în medie, anual, cu sume între 10.000 și 20.000 de lei, iar festivalul costă – suntem la NY! – între 350.000 și 500.000 de lei. Negociem „la sânge” totul. Datorăm, de aceea, totul donatorilor care cred în noi. Și publicului, care vine și revine.

Dar Making Waves nu este, în spirit, doar o inițiativă privată. El îndeplinește, în realitate, și o funcție de menținere a prezenței artelor din România și de reprezentare a acestora vizibil și constant în sistemul cultural newyorkez, în care alte inițiative creative valoroase dispar definitiv și cu repeziciune. 

Mărturisesc faptul că nu înțeleg de ce validarea concretă a Making Waves de către industria de film de acasă întârzie să apară. Vreau să trăiesc încă în iluzia că este un simplu accident de atenție. Sau este, poate, deoarece noi trei am acționat mereu incondițional și, cu puținul pe care l-am avut, am obținut minuni. 

Adică am avut un model de producție contrar celor pentru care acest fel de evenimente sunt tranzacții de un fel sau de altul. Nu știu.

U n paradox neașteptat și simpatic este că anul acesta, la NY, publicul nostru crede că Making Waves prezintă recent-lansatul film al lui Radu Jude – pe larg, recenzat pozitiv de toate marile publicații. Acest regizor m-ar sfătui probabil să nu aștept prea mult nu numai de la sfârșitul lumii, dar și în general. Fiindcă, până la urmă, Angela, nu Bobiță, merge întotdeauna mai departe. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22