Hedda Gabler, o rebelă antiburgheză ?

Cel mai puternic spectacol pe care l-am văzut în România, dintre cele realizate de cunoscutul regizor Thomas Ostermeier, după o piesă de Ibsen, a fost Un dușman al poporului . Într-o sală electrizată de pasiunea dezbaterii despre ecologie pe care a generat-o reprezentația  în cadrul festivalului Interferențe la Teatrul Maghiar din Cluj acum mulți ani, am înțeles că tânărul pe atunci regizor are un cuvânt de spus în problema teatrului social. Felul în care a speculat momentul, contextul socio-politic ( și în România problema era pe tapet), curajul cu care a inițiat o  dezbatere aprigă cu publicul, despre democrație și autoritarism, oprind spectacolul la jumătate pentru asta, m-au convins asupra seriozității și oportunității preocupărilor sale.  Imbrățișat între timp și teoretic și autodefinit ca teatru al fricii, acest demers bazat pe o judecată până la urmă politică despre capitalismul contemporan își caută argumentele pretutindeni. În cazul lui Ibsen terenul era pregătit. În zorii epocii moderne ilustrul autor se arăta  neliniștit de ravagiile morale  care amenințau societatea în transformare sub imperiul  intereselor economice. În zilele noastre când acest capitalism pare să-și fi atins limitele polarizând până la conflict societatea, problema e și mai acută, amenințând cu alienarea și cea mai fragilă parte a ei: clasa de mijloc în care e inclusă intelectualitatea. În această zonă acționează și personajele  lui Ibsen care forțează accesul, fie și prin compromis la o nouă și mai prosperă condiție în societate.  Strivită între masa săracilor și multimilionarii internaționali  clasa de mijloc devine astfel dispusă la compromisuri și în orice caz dornică de îmburghezire.

Asta e teoria lui Thomas Ostermeier pe care încearcă să o aplice și Heddei Gabler din piesa cu același nume , care se împotrivește pasămite  acestei lumi în care nu-și găsește locul . Doar că excentrica, rebela eroină ibseniană, cu biografia ei atipică despre care nu se mai face ce-i drept vorbire în spectacolul de acum,  nu corespunde întrutotul idealului de luptătoare pe care i-l atribuie regizorul. În realitate mobilul feminismului ei e mai degrabă de un egoism și un individualism ontologic, iar modul de acțiune violent și adeseori pervers. Prezentul acesta  nu poate fi rupt de mediul în care a trăit, o familie burgheză, unde pistoalele generalului Gabler-tatăl idolatrizat erau obiecte de patrimoniu. Frustrările  sentimentale n-au nimic de- a face pe de altă parte cu eventuala dorință de parvenire în profesie a soțului , ca să o putem privi ca pe o anti-burgheză declarată , cu atât mai mult cu cât aspirațiile Heddei vizează  un trai confortabil și luxos într-o casă precum cea pe care ar putea să o obțină  profesorul de istoria culturii, soțul ei, dacă ar accede la postul pentru care se luptă.

În consecință, acestei  Hedda din spectacolul de la Naționalul bucureștean nu-i rămâne decât să se plictisească la domiciliu  prelingându-se  pe lângă  pereții de sticlă ai interioarelor elegante și ticluind planuri de răzbunare împotriva fericirii altora. Mai ales împotriva iubitului părăsit pe a cărui apropiată fidelă e gata să o strângă de gât.  Fugind de psihologismul freudian pe care i-l impută lui Ibsen, Ostermeier îi neagă Heddei profilul uman acreditat îndeobște, dominat de ambiții maladive și predispoziții criminale, desi ea e cea care îi pune în mână lui Lovborg pistolul, indiferent de dorința unei reabilitări morale , și tot ea distruge manuscrisul care l-ar fi putut da învingător pe acesta.  

În montarea matematic croită  de Ostermeier la TNB în colaborare cu scenograful Jan Pappenbaum care-i pune la dispoziție un decor creativ,  dedicat ideii de labirint al relațiilor și o recuzită modernă adecvată updatării, spectacolul e fără fisură. Are rigoare și o geometrie bine studiată pentru a pune în lumină hățișurile confruntării între buna credință și trădare care afectează moralitatea  și amenință să compromită această societate cu pretenții. Agitația personajelor subliniată de dispozitivul care se rotește pentru a răsfrânge în oglinzile din tavan mai multă mișcare decât e în realitate, transparența strategiilor facilitate de pereții vitrați ai încăperilor transmit neliniște și o tensiune mocnită care nu va izbucni din păcate, regizorul preferând să surdinizeze conflictul și să trimită la subsol condamnarea vinovaților. În această ambianță Hedda își consumă spleen-ul cu un fel de ironie  dar și o blazare care trădează deprimarea. O ajută pentru asta imaginile chinuite ale chipului ei proiectate pe pereții de sticlă pe care  alunecă din când în când o ploaie de lacrimi. ( Video: Sebastien Dupouey) Aici se consumă viața ascunsă a Heddei cea mândră, intangibilă cu frustrările ei de femeie marginalizată, învinsă, cu subconștientul încărcat de regrete și remușcări. În aceste imagini luminate sugestiv ( lighting design : Erich Schneider – Carsten Sander)  descoperim adevărul Heddei și vocația jocului sobru a Ralucăi Aprodu care-și ascunde cu premeditare drama.

La lumina zilei, în  saloanele elegante ale familiei, ne întâlnim cu alt personaj, agresiv, maniacal, capabil de violențe. Se apără mușcându-și partenerii , se joacă trăgând cu pistolul în vazele cu flori dezvăluind treptat ceva din caracterul  feministei încurajată de Ibsen. Urmând linia trasată de regizor, actrița are un parcurs rece , calculat, cu gesturi din umbră chiar și în scena sinuciderii din final când moartea ei e ignorată. E mai degrabă cerebrală decât sentimentală, are mult sânge rece și  un  cinism pe care actrița îl traduce  printr-o prezență discretă cu economie de mijloace,  de la mișcare la ton. Agilitatea, deambularea cu și fără sens a soțului, cu tabieturile mic-burgheze, detestabile și hărnicia de hârțogar, pe care Hedda le disprețuieste sunt până la urmă ridicole, iar actorul Richard Bovnoczki se pliază conștiincios pe acest profil redând platitudinea personajului.

Crina Semciuc impresionează prin sinceritatea cu care încarnează bonomia, devotamentul dând viață poate celui mai ibsenian și atașant personaj din spectacol . Lângă instabilul Lovborg pe care îl secondează în munca lui de cercetare tânăra doamnă Elvstedț contribuie la reabilitarea cauzei intelectuale printr-o profundă și generoasă umanitate.

O mare și plăcută surpriză. Alexandru Potocean ar fi trebuit să fie revelația  spectacolului. Apariția sa în rolul de referință al temutului concurent, după multe povesti despre, care-l preced, nu creează însă nici o emoție în societatea aplatizată, care-l integrează rapid .  Și nici publicului, care află în persoana presupusului geniu un ins mai degrabă șters, conformist și fără ambiții. De ce ? Poate pentru a justifica devierile comportamentale de mai târziu care vorbesc despre un acut sentiment al ratării. Actor charismatic și talentat, Alexandru Potocean nu reușește să depășească schematismul situațiilor la care i se reduce rolul ratând esența tragică a personajului. Dacă nu cumva s-a vrut aici demolarea altor mituri privind idealismul intelectualilor dedicați, spulberat prin lașitate.  

În fine, față de  judecătorul Brack cu o moralitate îndoielnică, spectacolul nu arată nici o clemență. Apucăturile  și lipsa de scrupule ale celui care jocă rolul  intrigantului perfect sunt subtil și nuanțat redate de Marius Manole care joacă reținut și cu subtext cele mai colorate scene ale spectacolului : beția și tentativa de viol. Într-o unică scenă de la începutul spectacolului, Ana Ciontea interpretând-o pe mătușa grijulie, aduce prin contrast suflul vieții, al normalității de la nivelul fără ambiții și încleștări al societății peste care revoluțiile trec fără urmări. O face cu căldură și simpatică nonșalanță, sugerînd corespunzător indiferența celorlalți. 

 Conceput din perspectiva unei analize reci a lumii intelectuale de referință la remorca  intereselor economice din societatea contemporană  spectacolul Hedda Gabler în regia lui Thomas Ostermeier preferă combustiei emoționale și misterului vieții atitudinea lucidă, tranșantă  considerată mai adecvată timpurilor în care trăim. Dacă e bine sau rău, greu de spus.