Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Efectul Anne Applebaum
Tania Radu - - - -
2016-03-15
Cultura
2

Doctoratul interesant al Mariei Hulber impresionează mai ales acum, când încă fumegă cenușa scandalului tezelor plagiate.

 

Editura Ratio et Revelatio a publicat o lu­cra­re de doctorat intitulată Me­mo­ria­lis­ti­ca detențiilor postbelice românești. Nu pa­re un doctorat rescris pentru tipar, ci pur și simplu teza Mariei Hul­ber (susținută sub co­or­donarea Anei Selejan), ti­pă­rită cu tot cu aparatul în­soțitor: concluzii după fie­care secțiune, note, bi­blio­grafii și anexe. Nu e ușor de parcurs, din pricina sti­lului inexpresiv și marcat de ticuri de școală, dar pur și simplu nu contează: este un studiu minuțios, onest și util, care sesizează golurile din exegeza asupra genului și se străduiește să le um­ple după un plan rațional.

 

Cartea încorporează multă mun­că, a absorbit mii de pagini de memorii referitoare la ex­pe­ri­en­ța încarcerărilor politice în Ro­mânia și destule titluri de po­li­tologie, istorie recentă, istorie și teorie li­terară, psihologie. E remarcabil că au­toa­rea a putut ajunge în cele din urmă la o organizare simplă, inteligibilă a ma­te­ria­lu­lui. Cu siguranță, i-a prins bine modelul Gulagul. O istorie de Anne Applebaum, pe care îl urmează în mod evident, dar nu me­canic. Drumul ales aici are dublă in­ten­ție polemică: să contracareze două per­s­pective greșite. 1) Că memorialistica de în­chisoare ar fi, cu puține excepții, lipsită de valoare literară, deci n-ar avea ce căuta în atenția exegeților literaturii. Și 2) că n-ar avea nici valoare documentară, fiind mi­nată de perspectiva profund subiectivă a autorilor. Studiul contraargumentează bo­gat la ambele chestiuni și convinge - une­ori în urma demonstrației, alteori mai de­grabă prin ilustrare și enunț.

 

În cele din urmă, Memorialistica deten­țiilor postbelice românești se construiește ca o combinație de tipologizare și analiză tematică și narativă, bazate îndeosebi pe compararea memoriilor între ele, apoi a lor cu documente de istorie recentă. Ma­ria Hulber nu atacă, ci erodează metodic cele două prejudecăți. Cea care vine din­spre critica literară era deja subțiată în timp, pentru că există o bibliografie esei­s­ti­co-exegetică solidă, din care se și citează aici generos, așa că autoarea procedează mai degrabă la o reargumentare teoretică. În schimb, în câmpul istoriei recente e de luptat cu dominația argumentului exclusiv de arhivă.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-tania-raduasdsa.jpg

Maria Hulber crede că literatura în­chi­so­rilor a fost adesea restrânsă la lista scurtă a cărților-far ale genului – Jurnalul fe­ri­cirii de N. Steinhardt, Evadarea tăcută de Adriana Georgescu, Închisoarea noas­tră cea de toate zilele de Ion Ioanid, Amintiri din viață. 20 de ani de Siberia de Anița Nandriș-Cudla și câteva altele. Ce vrea să demonstreze e că acreditarea li­terară se obține nu numai prin scriitură, ci și în virtutea respectării unui pattern na­rativ specific. La Maria Hulber, acest model-turnesol e definit pornind de la un studiu din 1976 al Bernadettei Morand (Les écrits des prisonniers politiques), el însuși autentificat prin scrierile lui Sol­je­nițîn.        

 

Ideea că segmentul memorialisticii româ­nești s-a îmbogățit odată cu memoriile de închisoare, că s-a lărgit în mod specific ca­nonul genului se re-instituie ca in­dis­cu­ta­bilă la finalul cărții. Nu neapărat pe seama de­monstrației de naratologie de aici, cât prin ilustrare, căci metoda (analiza na­ra­tivă) e folosită greoi și datează binișor din punct de vedere bi­blio­gra­fic (Genette, Starobinski, Poulet etc.). La drept vor­bind, nu aduce nimic nou: flux diegetic, strategii na­rative, decelări etc.

 

În schimb, Maria Hulber obține un bun efect apli­când regruparea tematică a memoriilor de închisoare, după modelul Anne Apple­baum. Iese la iveală un tip aparte de expresivitate, încă neexploatat cum se cuvine, de asemenea și un timp aparte al claustrării, dilatat și segmentat în mod specific. Cu siguranță, teza aceasta va fi citată și pentru tipologia personajelor (deținuții, care sunt fie supraviețuitori, fie înfrânți-resemnați, fie turnători; aparatul represiv este format din anchetatori, tor­țio­nari și gardieni; „profesiunile liberale“, ca să zicem așa, ale închisorii sunt me­di­cii, judecătorii, avocații și „călăuzele spi­rituale“), chiar dacă ilustrările sunt doar corecte, un pic zgârcite cantitativ. Alt­min­teri, a făcut bine autoarea studiului de la Ratio et Revelatio să citeze cu precădere nu din cele mai cunoscute memorii de închisoare politică, ci mai degrabă din ce­lelalte (Constantin C. Giurescu, Iuliu Hossu, Ion Diaconescu, Nicole Valéry-Grossu, Ni­chifor Crainic, Nicolae Mărgineanu, Ri­chard Wurmbrandt, Florin Constantin Pa­vlovici ș.a).

 

A doua pledoarie a Mariei Hulber, cea în favoarea valorii documentare a memoriilor de închisoare, e mai puțin crispată și aici trebuie căutat pivotul întregului studiu. Lip­sește orice ton excesiv, sunt evitate ie­rarhizările. Nu se absolutizează, ci se pre­fe­ră nuanța: „Nici nu se pune problema ca memoriilor de închisoare să li se atri­buie valențe documentare absolute sau să se pretindă ele însele alternative la do­cumentele de arhivă. Trebuie privite ca o nuanțare, limpezire, completare a omi­siunilor din actele oficiale și din istoria acelei perioade, trunchiată prin imix­tiu­nea factorului ideologic“.

 

Ni se atrage apoi atenția că aceste texte trebuie citite cu codurile adecvate la în­de­mână. Una e să scrii după emigrare, la adă­­post relativ de „mâna lungă“ a Se­cu­ri­tă­­ții, alta în țară, în clandestinitate, sub au­to­cen­zură. Una e literatura de sertar as­t­fel năs­cută, uneori capturată de Securitate (Au­rel State) și rescrisă (Steinhardt), și cu totul altceva să fi pus pe hârtie post-1990 amintiri deja îndepărtate în timp. Nu e ace­­lași lucru să navighezi printre eschivele depresiei (Adriana Georgescu sau Nicole Va­léry-Grossu) sau prin rețeaua de in­fra­ro­șii a propriilor inhibiții (C. Noica, Emil Manu), după cum va rămâne un mister acuitatea uluitoare a memoriei celor care scriu (fenomenul Ion Ioanid, în mod spe­cial). 

 

Principalul argument e că măr­turiile se susțin indirect unele pe altele. Pe de altă parte, ele con­firmă, infirmă sau nuanțează „literatura“ documentelor de ar­hivă. Fără corpusul literar al me­mo­ria­liștilor detenției, istoricii ar fi avut pe ma­să doar omogenitatea artificială a în­scri­su­rilor oficiale, trunchiate conform tipicului birocratic al epocii comuniste, în limba de lemn a statului. Enorma arhivă de do­cu­mente de la CNSAS, chiar despuiată in­te­gral în viitor, nu va putea eluda niciodată faptul că majoritatea nu sunt mărturii di­recte, ci rescrieri la diverse nivele ale in­formațiilor obținute de Securitate de la in­formatori. Despre cei umăriți, despre alți informatori, de la informatori-deținuți. Sau declarații luate celor aflați în anchetă, eventual sub tortură (notele informatorilor deținuți, insistă Maria Hulber, care a con­sultat arhive, „au un nivel documentar extrem de redus, din pricina condițiilor în care întemnițații erau determinați, prin amenințări, violență sau pro­mi­si­uni, să devină delatorii celulelor comune“).

 

Maria Hulber lucrează pe un corpus de 149 de titluri pe care le socotește literare. Sunt apărute înainte, dar mai ales după 1990, scrise (uneori rescrise, după con­fis­carea manuscriselor de către Securitate) în țară sau în exil, în timpul comunismului sau în tranziție. În anexele volumului, fie­care titlu e însoțit de detalii despre edițiile inițiale din străinătate și despre traduceri, unde a fost cazul, iar lista (care nu poate fi exhaustivă, firește) e livrată nu numai alfabetic, ci și cronologic, după anul pri­mei ediții. Alături e bibliografia critică a subiectului și, prin coroborare, se vede bine care a fost intervalul de maxim im­pact editorial al memorialisticii de de­ten­ție și cum a evoluat starea de spirit a me­morialiștilor înșiși (Mihai Rădulescu este ci­tat cu o remarcă interesantă: până în 1998, spune el, autorii nu par conștienți că scriu în numele milioanelor de victime, „nu se reliefează o conștiință măr­tu­ri­si­toare dublată de un sentiment al res­pon­sabilității pentru toate celelalte victime ale mecanismelor terorii“).

 

Lista în sine e un mare câștig și vine după o adevărată scotocire. Multe titluri au fost lipsite din start de circulație editorială și re­gret că Maria Hulber nu a insistat asu­pra categoriilor de surse editoriale (sunt cărți publicate de autorii înșiși, simple ISBN-uri, cărți apărute la edituri mari, mici sau obscure, încă existente sau de­mult dispărute, editate de Fundația Aca­de­mia Civică, de Institutul Național pen­tru Studiul Totalitarismului etc.), că nu aflăm cum a decurs odiseea descoperirii vo­lumelor care nu sunt de găsit nici în li­brării, nici în biblioteci. Ar fi fost un sem­nal pentru editorii responsabili să des­chi­dă o vastă serie dedicată. Asemenea cărți trebuie să fie întotdeauna la îndemâna pu­blicului. Numai așa se clădește o conștiință istorică la nivel național.

 

Doctoratul interesant al Mariei Hul­ber impresionează mai ales acum, când încă fumegă ce­nu­șa scandalului tezelor plagiate. Acest „incendiu“ nesigur și re­curent, pe care unii îl aprind, alții îl sting și incredibil de mulți se silesc să-l claseze alături de bolile cronice ale societății ro­mâ­nești, ne obligă să luăm act de o pa­gu­bă uriașă. Pentru a doua oară în aproape 75 de ani, România a fost subminată pe componenta educației, prin com­pro­mi­te­rea competenței. După 1945, s-a procedat pe față, exploziv: decapitare fulgerătoare a întregii elite profesionale (de la simpla destituire și marginalizare până la detenția politică) și înlocuirea ei pe criterii ideo­lo­gice. Din păcate, în ultimii 10-15 ani, fe­no­menul s-a repetat insidios, ca o boală fără semne clinice. A capturat mentalități și a instituit precedente greu de dislocat.

 

Sub regim comunist, a fost nevoie de vreo 30 de ani și de câteva concesii politice atent drămuite ca sistemul universitar să-și recapete parțial aplombul. În câțiva ani de deschidere relativă, (1970-1980) se re­încărcase binișor de proiecte, care încă nu muriseră de tot la Revoluție. Mă tem că, de data asta, va fi mult mai greu. Răul se reproduce mai repede decât efectul ori­că­rui antidot. Ne pregătim de un lung in­ter­val de degradare culturală. Va fi nevoie de foarte multă voință sau de o minune, ca să ne ridicăm măcar de unde am căzut.

TAGS : Tania Radu Anne Applebaum Mariei Hulber Carte
Comentarii
nicu 2016-03-16
Excelent articolul, probabil ca prin numarul mare de memorii si documente tratate de autoare va deveni o lucrare de referinta ptr. cercetatorii literaturii temnitelor comuniste ....
bogdan 2016-03-15
Hmm...Cam nasol pentru carte sa scrii o cronica numai ca sa o dai de exemplu de teza de doctorat neplagiat (o paranteza era suficient!)...in plus lucrarea mai e facuta si din titlu o imitatie a unui alt autor....
Total 2 comments.
Mai multe din Cultura
1872
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22