Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Octav sau Marele Absent
Andreea Nanu - - - -
2017-10-24
Cultura
0

OCTAV (2017) • Regia: Serge Ioan Celibidachi • Cu: Marcel Iureş, Victor Rebengiuc, Eric Aradits, Alessia Tofan, Lia Bugnar, Andi Vasluianu • În cinematografe din 6 octombrie 2017.

 

„Absență“ este cuvântul sub umbrela că­ruia aș situa impresiile care m-au asaltat după ce am vizionat lungmetrajul de de­but al regizorului Serge Ioan Celebidachi, Octav. Mi-am construit așteptările por­nind de la mediatizarea intensă de care a beneficiat filmul. M-am documentat, am as­cultat cu atenție conferințele de presă pri­lejuite de lansarea la București și în alte orașe din țară. Cunoșteam deja filmul do­cu­mentar (excelent!) realizat de Serge Ioan Celebidachi în memoria tatălui său, Le jardin de Celibidache. Așadar, pe acest teren, pregătit cu grijă, a urmat și vi­zio­narea filmului. Octav nu se ridică, din pă­cate, la înălțimea prezentărilor care i s-au făcut.

 

Mi-e greu să rezum acțiunea fil­mului din cauza fra­g­men­tarului ei. După un lung șir de procese, Octav (Marcel Iu­reş) câștigă în instanță casa părintească, pe care vrea să o vândă. În­țelegem că revine în România după o în­delungată absență; însă reperele de timp și spațiu rămân vagi, la fel ca realitatea socială pe care filmul o atinge fără să o și pro­blematizeze. Povestea se (poate) re­com­pune din instantanee (prezentul ca sumă de senzații) și flashback-uri, un puzzle în care distingem o dramă de familie (po­si­bila idilă dintre tată și Vera, agonia și moar­tea mamei), un destin care nu se îm­plinește (mama, pictoriță, renunță la ca­rieră de dragul copiilor), războiul (Octav pleacă pe front), umbra comunismului (în­tr-o replică sunt amintiți cei care „ocupă“ biroul tatălui) și, finalmente, imersiunea în realitatea autohtonă - însă fără nicio ur­mă de dramatism. Regăsirea și părăsirea ca­sei - la care putem adăuga, așa cum ne sugerează ultima imagine a filmului, a iubirii din tinerețe - urmează o linie plată, fără volute.

 

Însuși personajul Octav este „o absență“, în sensul că eroul nu reușește să se coa­guleze ca personaj în toate dimensiunile sale. Aș putea cel mult să spun că Octav devine, în interpretarea lui Marcel Iureș, une présence d’absence, prezența unei absențe: a lui Sergiu Celibidache. Marcel Iureș precizează în conferința de presă că el este cel care și-a asumat să întruchipeze figura dirijorului... și reușește să facă acest lucru cu mult farmec, de la machiaj până la mimică și gestică, totul amintește, într-adevăr, de Celibidache. Însă doar la ex­terior, fiindcă scenariul nu oferă per­sonajului ocazia de a-și manifesta forța in­terioară, tumultul, pasiunea lui Celi­bi­da­che pe care i-o cunoaștem, din întâlnirea cu el (cronologic, nu puteam, din păcate, să beneficiez de această șansă) sau din înregistrări, de la concerte. Celibidache în grădina sa și Octav în grădina sa, deși si­tuați într-un decor asemănător, rămân per­sonalități diametral opuse, Octav ne­reu­șind să ofere o evocare credibilă a di­ri­jorului.

 

Cred că pentru sentimentul ge­neralizat de „absență“ se face vi­novat scenariul, din care lipsesc mai multe lucruri. În primul rând, îi lipsește povestea și ele­mentul esen­țial al acesteia, conflictul. În spotul pu­blicitar al filmului se vorbește des­­pre contextul retrocedărilor, despre con­­fruntarea dintre Octav și cei rămași în satul natal, evocarea războiului, moartea mamei... însă toate aceste conflicte rămân la stadiul de enunț, scenariul nu le dă oca­zia să se coaguleze, să se articuleze în film, făcând întreaga peliculă de apro­xi­ma­tiv do­uă ore să pară nevertebrată. Apoi, re­pli­cile. Am remarcat că scenariul pune re­plici filosofice în gura copiilor, făcându-i să pară nefirești, în timp ce personajele ma­­­ture (actori ca Marcel Iureș și Victor Re­ben­giuc, pe care i-am văzut ca Hamlet și Ilie Moromete!) sunt puși în situații co­pi­lă­rești care, din păcate, îi fac să arate ri­di­coli, nicidecum înduioșători. În al treilea rând, scenariul nu are ritm, nici replicile, nici succesiunea scenelor. Dat fiind că intenția regizorului a fost ca lungmetrajul să nu fie o simplă construcție eve­ni­men­ția­lă, ci o re­construcție narativă, lirică, nos­talgică a tre­cutului privit prin ochii lui Oc­tav, fil­mul nu are acțiune (lucru asumat), dar, din păcate, nici tensiune. Imaginile sunt ex­traordinar de poetice, dar aceste bi­juterii de imagine nu sunt prinse într-o montură pe măsură, ceea ce mă face să spun că nu am văzut și „o bijuterie de film“.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-andreea-nanu.jpg

Imagine din filmul Octav, în regia lui Serge Ioan Celibidachi

 

Ca manieră de realizare artistică, Octav m-a dus cu gândul la Oglinda lui Tar­kov­ski. Aceeași natură evocatoare, călătoria în timp prin imagini și frânturi de con­ver­sa­ție, nostalgie, încetinire, flashback, sen­ti­mentul de prea târziu... Cu toate as­tea, Oc­tav nu se apropie de Oglinda tar­kov­ski­a­nă. Tarkovski dă tensiune ima­gi­ni­lor poe­tice, reușește să le confere dra­ma­tism; un dra­matism care, în haloul tim­pului ci­ne­ma­tic au ralenti, devine con­tem­pla­ti­vi­tate, are coerență, reușește să for­muleze un limbaj universal al nos­tal­gii­lor noastre. Or, Octav rămâne singur, cap­tiv în ori­zon­tul propriilor nostalgii care nu reușesc să ni se comunice și nouă, spec­tatorilor. Sun­tem martori, dar nu de­ve­nim și par­ti­ci­panți. Urmărind Octav, nu pot spune, ca la finalul Oglinzii, „filmul acesta este despre mine“. Există scene dra­matice al că­ror potențial nu este valo­ri­fi­cat: moar­tea mamei, boala, sacrificiul, ple­carea la război, revederea cu cei de la co­nac după 40 de ani, ireversibilitatea tim­pului și, în final, despărțirea de casa pă­rintească. Dar... iarba de acasă e „mereu verde“, tonul rămâne întotdeauna placid, nimeni și nimic nu strigă, nu mișcă, nu înfiorează cu puterea unei emoții elib­e­ra­toare, de catharsis estetic (cum promite reclama).

 

Altă „absență“ e coloana sonoră care, dincolo de unele accente autohtone (un ritm enescian, o sonoritate familiară de nai), nu are originalitate, e repetitivă (totul se aglutinează pe fundalul unui vals specific mai degrabă unei Mitteleuropa cuminți) și nu devine dramatică nici mă­car când ar trebui să ofere un strigăt... pen­tru a-l compensa pe cel al per­so­na­je­lor. Nostalgia, resemnarea, lirismul, tă­ce­rea, jocul nevinovat, totul în Octav dă im­presia unor exerciții pentru începători pe un instrument cu o singură coardă - când ar fi putut să fie variațiuni pe o Temă.

 

Ceea ce ar fi putut deveni în film un tri­unghi conjugal și posibilă sursă de conflict (mama - tatăl - fata din casă, Vera) ră­mâ­ne, la fel, la nivel de sugestie. Nu spun că ar fi fost necesară o a doua poveste în fundal, dar se simte nevoia unor spații anexe care să dea profunzime, pers­pec­ti­vă. Din păcate, la fel rămân și personajele, care par lipsite de adâncime, de substanță, simple marionete care se pierd în decorul vieții. Apoi, discursul despre muzică al lui Celibidache, atât de specializat în fond, pus în gura tatălui... nu e credibil și face personajului un deserviciu. Așadar, atât Octav (prin aparența exterioară), cât și tatăl acestuia (prin discurs) se articulează ca multiplu de Unu - acel unic Celibidache căruia filmul încearcă să-i ridice un mo­nument... din care nu apare însă decât pie­destalul. Măcar dacă absența acestui Ce­li­bi­dache ar fi devenit în film bântuitoare, chinuitore, dramatică, răscolitoare, un strigăt sfâșietor după cel care a fost Sergiu Celibidache și pasiunea sa aproape re­li­gioasă pentru muzică, atunci filmul s-ar fi salvat, măcar prin această întorsătură a bumerangului. Ar fi util să vizionați, prin contrast, documentarul Grădina lui Ce­li­bidache. Sergiu Celibidache dirija așa cum Tarkovski „sculpta în timp“. Rezultatul îl cunoașteți: o experiență artistică unică ancorată în transcendență... Chiar dacă figura dirijorului bântuie filmul, în loc să îi împrumute din forța sa titanică, pare, dimpotrivă, să-i absoarbă energia vitală, lăsând în urmă un norișor trandafiriu, dulceag, de amintiri. Poate nu sunt eu în măsură să critic vocația de regizor a lui Serge Ioan Celebidachi (mi se poate re­pro­șa că nu sunt critic de film „profesionist“), dar, dacă Grădina lui Celibidache ne arată un film documentar reușit, mă tem că lungmetrajul va rămâne un uriaș cu picioare de lut.

 

N-aş vrea să las impresia unei „critici negative“ a filmului, din prejudecată sau rea-voință. Dimpotrivă, de numele Celi­bi­da­che se leagă și devenirea mea ca scriitor. Am așteptat mult să văd acest film care, din păcate, nu îmi suscită pasiunea necesară pentru ceea ce eu aș numi o „critică“; nu deconstruiesc (în ciu­da faptului că deconstrucția e o pasiune a lumii contemporane), ci optez mai de­gra­bă pentru sublinierea unor aspecte ne­reu­șite, a unor așteptări care nu-și găsesc „re­zolvarea“ în film. Este minunat că re­gi­zorul a ales să facă un film al cărui fundal este România - dar este o Românie „de familie“, cu o poveste „de familie“ care nu are suficiente argumente cine­ma­to­gra­fice pentru a deveni ceea ce regizorul do­rește: „un proiect universal“. Elementele artistice, luate separat, au fiecare virtuțile lor, însă lipsește „bagheta“ celui care, ca într-o mare orchestră a imaginației, aduce toate aceste voci cinematice împreună, cu forța vitală a unui organism care să te facă să spui: filmul acesta e viu, trăiește, res­pi­ră, are un suflet, nu va muri niciodată!

 

Interesant e că, în timpul vizionării, ci­neva a făcut cel puțin două sondaje (câți eram în sală, cum urmăream, dacă eram femei sau bărbați, singuri sau în familie etc.)... Atenția mediatică de care s-a bu­cu­rat acest lungmetraj vă va face, mai mult ca sigur, să vreți să-l vedeți. Însă rămâne de văzut dacă filmul va și rămâne în me­mo­ria dumneavoastră... și, mai ales, a ci­nematografiei de artă.

TAGS : oglinda lui tar­kov­ski marcel iureş victor rebengiuc eric aradits alessia tofan lia bugnar andi vasluianu sergiu celibidache
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
4052
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22