Pe aceeași temă
I-am citit toate romanele Laviniei Braniște, despre unul am și scris, iar la apariția celui de-al patrulea m-am bucurat așa cum te bucuri când te așteaptă de citit o carte care sigur îți va plăcea. La volumul de debut cu proza scurtă Escapada (2014), la romanele Interior zero (2016), Sonia ridică mâna (2019) și Mă găsești când vrei (2020), apărute toate la Ed. Polirom, se adaugă acum Camping (2025). Lavinia Braniște este și scriitoare de cărți pentru copii, a se vedea seria lui Rostogol, și traducătoare de literatură pentru copii.
În peisajul literar românesc actual, Lavinia Braniște scrie o proză ușor recognoscibilă în care tranziția postcomunistă este prelungită prea mult, în care lumea occidentală a pătruns doar prin supermarketuri și alte câteva aspecte cheltuitoare de bani, dar nu și în mentalități și comportamente. Acestea din urmă rămân tributare unei lumi cam înapoiate și suferinde, marcate încă de sărăcie și de toate tarele produse de aceasta, de reflexe și obsesii dintr-un întuneric al spiritului și al sufletului. Eroina-tip a scriitoarei este o tânără cam ștearsă, pentru că nu are încredere în ea, care se luptă să supraviețuiască în capitală plătind chirii enorme pentru condiții proaste de trai, abia reușind să se ajungă cu banii, deși e licențiată și conștiincioasă la locul de muncă, dar mereu prost plătită, are relații nesatisfăcătoare atât cu bărbații, cât și cu părinții din provincie și aspiră la o viață în care pe primul loc, utopic, stă achiziționarea unei locuințe.
Camping e un roman diferit totuși de cele anterioare pentru că eroina principală nu mai e tânără, ci o femeie de 66 de ani, care în ultimii 20 de ani a trăit în Spania. Sofia, pe numele ei, e o femeie simplă dintr-un oraș de la malul Dunării, văduvă și având drept familie un fiu de 24 de ani și un tată de 90 de ani - în momentul narațiunii. Înainte de intrarea României în UE, ea pleacă să vadă cum e în Spania, pentru vreo 3 luni, și rămâne acolo ca să muncească timp de 20 de ani, până după finalul pandemiei, când trebuie să revină în țară, pentru că iese la pensie. A lucrat ca badantă, locuind în casa bătrânilor pe care îi îngrijea, a lucrat la un hotel, unde făcea de toate, a lucrat cel mai mult ca administrator de camping, locuind chiar acolo, într-o rulotă mică, pe o parcelă la fel de mică, adunând milioane de lucruri primite, pe care le va trimite acasă în cutii. Campingul e situat lângă plajă, unde vin pensionari din toată Europa ca să locuiască acolo temporar sau permanent. Dacă aceștia trăiesc o eternă vacanță la „El Titi”, Sofia e mereu în alertă pentru tot ce mișcă în locul unde a inventat un spațiu pentru păsări exotice, ca să înveselească atmosfera. Rar, vine în vizită fiul ei, Robert, pe care l-a abandonat tatălui ei, la vârsta de 4 ani, și cu care are o comunicare precară, din cauza absenței lungi a ei, dar și pentru că băiatul e reprezentantul foarte credibil al generației dependente de gadgeturi, rebel și indiferent la multe. Sofia și-a făcut un țel din a strânge bani pentru a-i cumpăra acestuia un apartament în România.
Ajungem, astfel, din nou la obsesia locuinței. Lavinia Braniște surprinde foarte exact această trăsătură a românilor de după ’89, care e, de fapt, una mai veche. În regimul comunist, în care individul nu avea nicio libertate, un singur lucru mai rămânea: să aibă o casă a lui. În haosul și în sărăcia de după ’89, o casă a ta reprezintă același vis stăruitor, în absența certitudinilor și a realizării dorințelor. Pentru generația care a prins epoca de dinainte, în orice caz, pentru că tinerii din anii 2020 au cu totul alte dorințe. Robert vinde în secret apartamentul cumpărat de Sofia după 20 de ani de economisiri crunte și-i investește în criptomonede, pierzându-i apoi pe toți. Nu are nici prea multe regrete, în vreme ce Sofia simte cum sacrificiul ei a fost în zadar.
Cele câteva luni de dinainte de revenirea în țară a Sofiei, cu ocazia ieșirii la pensie, sunt descrise în viața cotidiană a eroinei. O femeie modestă, simplă, corectă, care nu vrea nimic pentru ea, care a învățat prost spaniola și o vorbește cu un accent greu, motiv pentru care când are de–a face cu autoritățile își ia cu ea mereu un vorbitor nativ. O femeie care se teme, pe drept, de indivizii uneori dubioși din camping, dar pe care îi înfruntă înghițindu-și frica și amintindu-și mereu cum a fost în primii ei 5 ani în Spania, când trebuia să se ascundă, să muncească la negru, cu spaima că dacă e descoperită va fi trimisă în România, de unde nu va mai putea pleca iar în Europa.
În camping, singura ei alinare e marea, atât de aproape, dar ca o sirenă care fascinează și e intangibilă. Marea promite o stare de fericire la care Sofia nu a avut vreodată acces, o fericire pe care și-o imaginează, o presimte fără să-i știe gustul. Realitatea ei este rulota care doar că nu e luată pe sus de o furtună foarte puternică, parcela îngustă, unde pune flori - ceva ce nu e o casă.
S-a scris proză despre diasporeni, dar romanul Laviniei Braniște este chiar o reușită pentru că merge în adâncimea dramei trăite de un român fără școală, care e obligat să muncească într-o țară în care nu are cum să se integreze. Vocabularul Sofiei cuprinde barbarisme, vorbe spaniole cu terminații românești, înțelege parțial limbile auzite în camping și, când o podidește visarea, visează numai la România și la trecut. În ciuda vizitelor anuale acasă, Sofia s-a desprins de țara ei natală, vizualizează cum era când a plecat ea, spune „cum era la noi”, apoi se corectează, „cum e la noi”, dar e percepută ca o străină, în vreme ce în Spania e văzută, în mod evident, la fel. Cine se mai simte ea când cade pe gânduri? În niciun caz vreo nomadă, ci un om golit de identitate, fără un spațiu care să-i asigure un trai decent, nu are prieteni și își numără în permanență banii, timp de 20 de ani.
„Experiența străinătății a fost pentru ea nu atât o experiență a singurătății, cât una a relației ei cu propria singurătate, cu aceste persoane generate de stările abisale și care se numeau toate Sofia. Începuse să le cunoască. Știa când vin și când o să plece.”
Scriitoarea are un talent deja dovedit, dar care acum e mai vizibil de a transmite o realitate tulburătoare prin intermediul detaliilor semnificative, fără dramatisme, aproape neutru. E prezent și umorul negru cu care Braniște ne-a obișnuit, un episod în care tânjește după condițiile din Ambulanță exprimă foarte bine limitele vieții ei: „Ah! Măcar o dată dacă ar putea să facă și Sofia asta, să se dea rănită și s-o ia tinerii ăia ca pe o regină cu targa, să-i pună pernuța sub cap, să dea aerul mai tare, să-i dea apă pe buze, să se abandoneze lor câteva ore ca să-și aducă aminte cum e să aibă cineva grijă de tine. Să nu-i mai pese de absolut nimic în orele alea. Și după aia să vină acasă și să planteze cele trei tulpini de marijuana și să ia pe ele trei mii de euro. Maximul de fantezie de care a fost capabilă”.
Drama ascunsă a diasporenilor e romanul Camping, dincolo de chipul Sofiei. „Are acum senzația că toată viața ei de adult a trăit cu inima frântă, probabil că asta e ceea ce simte. Ca după o dezamăgire în dragoste, când te simți nedorit, doar că e o stare permanentă…..Uneori forța ei interioară, sub forma umorului moștenit de la Moșneguțu, o ajută să-și țină curajul. Însă de cele mai multe ori nu poate fi o persoană solară, așa cum și-a propus, decât ajutată de alcool. Doar așa poate rămâne la suprafața lucrurilor, ferită de adâncimile propriei minți.”
La gândul întoarcerii definitive, Sofia se teme că nu se va putea acomoda cu România, amintindu-și mai ales de condițiile din spitale și de alte multe lucruri cu care ar trebui să se obișnuiască, deși în Spania a dus-o atât de rău. Dar nu are de ales. Așa cum și când a plecat nu a avut de ales. Așa cum un popor întreg, înainte de ‘89 și după, nu prea a avut de ales. Este drama unui popor care a suportat o dictatură și apoi o tranziție urâtă și fără final, obișnuindu-se mereu cu foarte puțin și de multe ori chiar cu insuportabilul.
