Pe aceeași temă
Prima mențiune a numelui și activității publicistice ale lui Albert Londres în presa de limbă română apare în anul 1915, când mai multe ziare1 din spațiul românesc, mai ales din Ardeal, fac referire la unul dintre reportajele lui Albert Londres despre Serbia, cu titlul elocvent (Serbia moare). „Corespondentul special al ziarului Le Petit Journal din Salonic, Albert Londres, cunoaște evenimentele din Balcani și relatează o convorbire pe care a avut-o cu Gabrielovici, secretarul primului-ministru Pasici. „În Nișul pe punctul de a cădea în fața ofensivei Puterilor Centrale, așa cum am prezentat, Londres l-a întrebat pe oficialul sârb descumpănit dacă se poate repezi până la București pentru a-și transmite telegramele către Paris. Gabrielovici era conștient de gravitatea situației și i-a răspuns că se putea duce, dar de revenit la Niș puțin probabil, pentru că urma să fie ocupat de germani și austro-ungari. La 10 septembrie 1920, revista Excelsior publica un lung interviu pe care Albert Londres îl lua omului politic român Take Ionescu (18582-1922), pe atunci ministru de Externe al Regatului Român, aflat la băi în stațiunea Aix-les-Bains, și care se concentra pe chestiuni de politică externă și, mai ales, despre constituirea Micii Înțelegeri. Mai multe subtitluri sunt edificatoare: „Uniunea statelor victorioase de la Baltica la Marea Egee. O grupare de state de 80 de milioane de locuitori. De asemenea o armată de 10 milioane de soldați”. Încă nu era foarte clară definirea unui sistem de alianțe care a fost format din Mica Înțelegere, Înțelegerea Balcanică și alianța româno-polonă, însă în 1920 Take Ionescu susținea un singur mare bloc al acestor state, care ieșiseră câștigătoare din Primul Război Mondial pentru a împiedica revizionismele țărilor care-l pierduseră (Bulgaria, Ungaria). Take Ionescu era conștient încă din 1920 despre posibilitatea unei mari alianțe între sovietici și germani. La finalul întrevederii, Londres aduce discuția spre chestiuni... de amor. Amor regal, între capricioasa prințesă Elisabeta a dinastiei române și prințul George, fiul regelui grec Constantin. „Chiar dacă eram la marginea unui lac și a lacului Lamartine3, domnul Take Ionesco a refuzat cu încăpățânare să abordeze subiecte poetice.” Din păcate, nu numai că sistemul de alianțe imaginat și pus la punct de Take Ionescu nu a rezistat testului timpului, solidaritatea între state fiind teoretică, și nu practică, dar nici mariajul dintre cea mai mare fiică a Regelui Ferdinand și Reginei Maria, Elisabeta (1895-1956) cu George nu a fost fericit, chiar dacă pentru scurt timp Elisabeta a fost regina grecilor (1922-1924). Cei doi au divorțat oficial în 1935, fără să aibă copii. A fost cel de al doilea eșec al încercării de a înrudi cele două dinastii, după eșecul mariajului lui Carol al II-lea cu principesa Elena, totuși părinții Regelui Mihai.
Presa din România a fost foarte interesată de perspectiva reporterului francez după ce acesta vizitase România Mare în căutarea evreilor rătăcitori din orașele Oradea, Chișinău și Cernăuți (unde trăiau evrei maghiarofoni, germanofoni și rusofoni). Londres deja era un reporter foarte cunoscut și apreciat în Franța, citit în mediul intelectual și politic. Franța era garantul frontierelor României Mari și a și fost până când ea însăși s-a prăbușit în mai 1940 sub asaltul panzerelor germane. Nu este o întâmplare că ultimatumul lui Stalin a venit în luna următoare. Corespondentul RADOR din capitala Franței era atent la o conferință susținută de Albert Londres, sub auspiciile societății evreilor ortodocși, în care își prezenta impresiile de călătorie. Posibil întrebat de corespondentul român, Londres a spus că „de la venirea la putere a guvernului Maniu (1929) evreii sunt perfect liniștiți, în România bucurându-se din toate punctele de vedere de completa libertate”.4 Însă condițiile lor de viață aveau să cunoască o agravare galopantă după venirea la putere a lui Adolf Hitler, inclusiv în România Mare. O amplă recenzie a cărții sale Le Juif errant est arivé avea să fie publicată în ziarul Lupta5, semnată de dr. A. Mibashan, publicist evreu, care în 1932 publicase și Alamachul evreiesc ilustrat pentru România.
Cărțile lui Londres, care strâng între coperte reportajele sale, au fost receptate cu simpatie și atenție de către presa românească interbelică. Vom relua câteva dintre aceste ecouri și recenzii, care au fost numeroase. „Despre sistemul carceral din Guyana Albert Londres a dat publicității o carte, care a făcut înconjorul lumei, stârnind compătimirea și indignarea tuturor celor cu inimă. (...) se știe că în urma anchetei pe care reporterul parizian Albert Londres a făcut-o asupra tratamentului inchizitorial din închisorile coloniale, presa pariziană a întreținut o campanie de câteva luni pentru a obține un trai mai omenesc condamnaților deportați în Guyana.”6 Într-un alt articol-semnal, Londres este numit de-a dreptul „Regele reporterilor” (este și titlul articolului). „Tururile de forță și prodigioasa rapiditate a lui Albert Londres au fost inegalabile. Din Africa, Japonia, Rusia, Manciuria el data articole la intervale așa de scurte, încât mirarea marelor cotidiane franceze nu mai avea margini. Ce forță supranaturală, ce baghetă magică stăpânea omul acesta?”7 Revista Realitatea ilustrată8 publica un reportaj intitulat Insula blestemaților despre Guyana (care nu era totuși o insulă) plecând de la fotografiile pe care un cuplu de americani le-a făcut. În acest context, era menționat și numele lui Albert Londres, care „trăsese un ultim semnal de alarmă”. Scriitorul și jurnalistul Tudor Teodorescu-Braniște (1899‑1969), care ținea rubrica Însemnări critice în Adevărul, analiza volumele de reportaje despre sistemul carceral din Guyana și cel penitenciar militar din nordul Africii franceze. „Albert Londres, unul din cei mai mari reporteri de azi, arată în aceste două cărți ororile din închisori. Volumele au avut un răsunet puternic.” Teodorescu-Braniște își încheie articolul menționând și cartea Chez les fous și subterfugiile utilizate de acesta pentru a se strecura în azile. „Albert Londres e însă un excelent ziarist și posedă arta de a răzbate acolo unde muritorii de rând se isbesc de inscripția intrarea strict oprită.” În revista Lumea9 a fost publicată o analiză care se dorea mai elaborată, în care se comparau romancierii cu reporterii, precizându-se asemănările și deosebirile dintre cele două tabere în concurență. Interesant este că unele ecouri apar în presa românească după cinci ani de la publicarea reportajelor lui Londres despre China, în anul 1927. „China nu se mai liniștește (...) Genialul reporter francez Albert Londres a caracterizat-o minunat în cartea sa La Chine en follie.”10 În 1928 Gazeta de duminică menționa lapidar „Cunoscutul scriitor și ziarist Albert Londres a scos un nou volum Marseille, port du Sud - pitoreasca icoană a Marsiliei, zugrăvită de un reporter care știe să vadă și să scrie.”11 Ultima mențiune a reporterului francez în viață în presa românească face referire pe larg la ultimul volum publicat de el despre terorismul macedonean. „Albert Londres este astăzi unul din cei mai străluciți reporteri francezi. A ridicat reportajul sensațional la rangul de excelentă literatură (...) Curiozitatea lui Albert Londres s-a îndreaptat mai întotdeauna spre țărmuri extra-europene, spre continente îndepărtate și meleaguri exotice (...) Ultima lui carte cuprinde aspecte din activitatea vestiților comitagii din Macedonia. Albert Londres este un vechi cunoscător al situației din Balcani.”12
Dispariția sa a fost anunțată de mai multe ziare românești, printre care și organul Partidului Național Liberal, ziarul Viitorul13, care publica pe prima pagină la rubrica Preocupări un scurt elogiu ziaristului francez. „El adeseori a înfruntat moartea, adeseori s-au privit ochi în ochi și fiorul prăbușirei în neant a străbătut această inimă de om. (...) Ciudat prin mândria atitudinilor lui, ciudat prin neoboseala cu care străbătea pământul și mările împărtășind în lumea civilizată icoanele văzute, faptele și viața noroadelor abia cunoscute în civilizata Europă. Un simbol al profesiunii ziaristice, o jertfă a ziarismului modern a fost sărmanul Albert Londres, mistuit de groaznicele flăcări într-o cutie pe valurile oceanului.” După tragica lui dispariție, presa românească a urmărit intermitent aspecte din posteritatea sa. Adevărul relata că s-a constituit la Vichy un comitet pentru ridicarea unui monument în amintirea lui. De asemenea, presa românească a urmărit cu interes constituirea și evoluția premiului care i-a purtat numele și care devenea din ce în ce mai prestigios în Franța, pentru că standardele de calitate nu au fost niciodată coborâte. Corespondentul agenției oficiale românești RADOR relata, la 1 noiembrie 1933, despre acordarea premiului în valoare de 5.000 de franci „destinat celui mai bun reporter profesionist”, care fusese câștigat de Emil Condroyer, corespondent al ziarului pentru care scrisese la finalul vieții sale și Londres, Le Journal. Condroyer a fost primul laureat al premiului pentru reportaj Albert Londres. El avusese multe experiențe insolite și solitare, despre care publicase reportaje extrem de interesante, precum viața oamenilor din Terra Nova, din Islanda, a călugărilor Ordinului Trapist (Ordo cisterciensis strictioris observantiæ) din Bretania, a pescarilor de cod din nordul Oceanului Atlantic sau „a păzitorilor de far, viața pe care a trăit-o el însuși”, cum își termina articolul corespondentul român. //
1. Minerva, nr. 2476 din 8 noiembrie 1915, Gazeta Transilvaniei, numărul 244 din 11 noiembrie 1915 sau Unirea, nr. 115 din 25 noiembrie 1915.
2. Născut la Ploiești. ministru de Externe 13 iunie 1920 – 16 decembrie 1921. O lungă și prodigioasă activitate politică.
3. Londres face referire la poetul Alphonse de Lamartin (1790-1869), care și-a scris o parte din opera poetică pe marginea lui. Numele lacului este Bourget, în departamentul Savoia, și este cel mai mare lac glaciar din Franța.
4. Curentul, ianuarie 1930, nr. 724 în art. Regimul evreilor din România, dar și în Îndreptarea ianuarie 1930, nr. 17. La sfârșitul lunii, Curentul revine cu o completare în care se specifica faptul că evreii din România erau pe moment liniștiți sub guvernarea lui Maniu, dar că ei se tem ca după acest regim să nu vină altul nou care să-i persecute.
5. Anul IX, nr. 2488 sub titlul Dela Londra la Ierusalim. O carte a lui Albert Londres.
6. Lumea, octombrie-noiembrie 1925, anul 8, nr. 2148
7. Mișcarea, 17 septembrie 1925.
8. Realitatea ilustrată, nr. 38, anul 1927
9. Lumea, iulie-septembrie 1924
10. Oglinda lumii, nr. 7, 12 februarie 1927
11. Gazeta de duminică, nr. 113 din 1 ianuarie 1928
12. Adevărul literar și artistic, anul 13, 20 martie 1932.
13. Numărul din 8 iunie 1932, nr. 7306
