Pe aceeași temă
În Piața Amzei din București are casa lui un teatru pentru copii cu numele celui mai mare povestitor român, Ion Creangă. E cam singurul, urmându-l cu aceeași conștiinciozitate doar de un frate mai mic, Teatrul de animație Țăndărică, cu unica lui sală din strada Eremia Grigorescu (cealaltă, din Calea Victoriei, a fost retrocedată și zace cu lacătul pe poartă de peste 10 ani, ca multe alte imobile redate stăpânilor reali sau fictivi în baza unor legi strâmbe).
De când cu internetul, cu jocurile pe tabletă și telefon, cu filmele de animație și programele de divertisment din multele canale TV, s-a răspândit ideea că teatrele pentru copii n-ar mai fi, vezi Doamne, necesare, de unde și împuținarea lor, și tratamentul de cenușăreasă de care se lovește acest gen pe nedrept. Dar ce poate înlocui larma dintr-o sală de teatru cu copii care pășesc poate pentru prima dată în lumea vie a spectacolului, a poveștilor care prind viață sub ochii lor? Și ce poate fi mai de neuitat decât „socializarea” de care au parte micuții, care se întâlnesc aici cu copii de vârsta lor veseli și gălăgioși, curăței ca de sărbătoare, cu flori la purtător pentru a le da actorilor la sfârșit, urcând mândri pe scenă. Momentul lor de bucurie, mici vedete în lumina reflectoarelor! Cei care crezând în miracolul copilăriei, al purității vârstei, cei încă neatinși de urâtul lumii sau ferindu-se de el s-au dedicat acestor întâlniri cu elan și inocență sunt răsplătiți cu aplauzele celor mici, iar la ceas aniversar, și de onoruri din partea urbei.
Deși nu-mi amintesc să fi fost prea mulți oficiali la sărbătoarea celor 60 de ani ai Teatrului Ion Creangă, momentul a avut solemnitatea lui, cu atât mai mult cu cât printre oaspeți s-au aflat martori ai istoriei acestui teatru precum veșnic tânăra Alexandrina Halic, eternul Pinocchio, ca să cităm doar unul dintre celebrele personaje pe care le-a întrupat cu harul ei neegalat, Anca Todea și Sybilla Oarcea, actrițe, fiecare cu decenii petrecute în lumea spectacolelor pentru copii.
În istoria lungă și frământată a instituției au fost, după cum ne-a reamintit actorul Gabriel Coveșeanu, managerul teatrului, și momente frumoase, și altele mai grele, precum peregrinările de peste un deceniu ale teatrului rămas fără sediu în timpul unor nesfârșite lucrări de consolidare, sau mai triste, produse de plecarea dintre vii pe rând a foștilor directori, de la Ion Lucian și Alecu Popovici la Cornel Todea, a colaboratorilor fruntași, precum regizorul–profesor Ion Cojar și a atâtor actori care au făcut gloria acestei scene.
În atmosfera colorată a sărbătorii, copii și părinți, actori, regizori, prieteni și foarte puțini jurnaliști, din păcate, evenimentul a fost marcat de premiera spectacolului Harap Alb de Ion Creangă, care, chiar dacă nu e tocmai și doar „esența fenomenului mitic românesc”, cum doct se scrie nesemnat în programul de sală, are menirea să indice una dintre direcțiile repertoriale ale instituției. Anume, familiarizarea micuților cu poveștile inspirate autorilor consacrați de lumea trăitoare pe aceste meleaguri cu viața și obiceiurile ei, numite și etnologie, cum zic savanții.
Pe urmele celuilalt spectacol semnat aici, Amintiri din copilărie, regizorul căruia i s-a încredințat montarea mai face un pas spre valorificarea cu chemare a operei marelui povestitor Ion Creangă. De la realitatea satului, Humuleștiul lui Nică a Petrei, la voinicul din povestea cu fete de împărați și cai înaripați, saltul e efectiv de la pământ la cer. Ceea ce se petrecea aievea în amintirile povestitorului trece acum tărâmul realității spre cel al visului și supranaturalului, fantasticului, unde calul mănâncă jăratec și zâna albinuță îl salvează pe Harap Alb voinicul, viteazul pus la încercare în drumul lui spre coacere, adică maturizare. Și spuneți drept câte albinuțe din astea nu v-au salvat și pe voi, mamele, când v-ați dus copiii la dentist pe vremea când freza zbârnâia asurzitor și înspăimântător și doar zâna albinuță invocată mai putea să-i păcălească pe micuți și să le șteargă lacrimile de teamă. Pentru cei mici zâna asta, crăiasă, cum i se zice în spectacol, e și azi un camarad de nădejde, iar delicatețea interpretării (Ani Crețu) va fi probabil de neuitat. Pentru cei mai mari, începutul spectacolului va fi cu siguranță mult mai pe plac însă, fiindcă e cu lupte, cu înfruntări bărbătești între frații Craiului trimiși cu solie la Verde Împărat. Aici regizorul Dan Tudor, care adaptează basmul, scrie și muzica și inventează toate năstrușniciile din spectacol cu umorul lui mucalit pe care i-l cunoaștem și apreciem, e în elementul lui. Convenția e la vedere, actorii vor schimba costumele îmbrăcând haina altor personaje după ce s-au prezentat ca frați neîncrezători ai mezinului, devenit Harap Alb, eroul peripețiilor din poveste. Ei și alții vor deveni Setilă (Ionuț Antonie), Flămânzilă (Cristian Boeriu), Gerilă (Marius Nănău), Lungilă (Oliviu Cristian Bughiu ), suita lui Harap Alb după ce scapă de capcana pe care i-o întinde Spânul (Ciprian Nicolae), închizându-l în fântână. Un episod viu, colorat și plin de umor se petrece la curtea fiorosului Împărat Roșu, care obișnuia să le dea foc oaspeților, piroman mai ceva ca Nero, rol în care apare Gabriel Iencek, un veteran al scenei din Amzei, într-o interpretare savuroasă alături de consoarta din piesă, Împărăteasa Roșie pe care Alexandra Velniciuc o aduce printre vedetele spectacolului printr-un joc cu aplomb și umor, de la ținută la vorbă, caricaturizând discret din ticuri și ocheade un profil al autorității veninoase. Mai sunt și oameni răi pe lume, iar basmele sunt pline de asemenea personaje, doar că în acest spectacol, pe mâna unui artist cu suflet de copil și alături de o echipă cu drag de lumea copilăriei, sunt bune doar pentru a ne face să râdem și să învățăm să ne ferim de ele. Într-o paranteză utilă e de remarcat că, spre deosebire de alte producții din teatru sau film destinate copiilor care mizează pe un suspans care îngrozește și face din mister sursă de angoasă, prin invenții tehnologice de ultimă oră, spectacole precum Harap Alb au darul să ofere alternativa unei imaginații mai degrabă poetice. Potrivit acestei viziuni care dă aripi fanteziei precum calului din povestea lui Creangă, interpretat cu atâta har și bună dispoziție de talentatul Alexandru Prica, Harap Alb înfruntă primejdiile cu speranță și sprijin de la oameni buni ca Sfânta Duminică sau Baba, pricepută la leacuri (interpretă Cerasela Popescu).
Distribuit în rolul titular, Marius Boboc are carismă și disponibilitate ludică, promițând un viitor de vedetă în teatrul pe care l-a ales ca să-i valorifice aptitudinile.
Planând dibaci printre situațiile și acțiunile din narațiunea originară, montarea păstrează coerența basmului aducând oportun în scenă peisajul uman de atmosferă, pe care un corp de actrițe-dansatoare îl transformă într-un adevărat personaj colectiv care dă culoare și antren montării. Ei sunt: Andreea Mera, Andra Mirescu, Ana Todea, Ioana Bândac (care preia și rolul fiicei Împăratului Roșu), Grațiela Teohari Duban, care apare și în rolul soției Împăratului Verde, alături de Gabriel Coveșeanu, cu ținuta și alura unui pomădat de la curtea regelui Franței deghizat în Împăratul Verde. Neaoșul Creangă nu s-ar fi supărat văzând în acest final de aventură peruci și dansuri de prin alte părți, mai ales că sunt de prin părțile bune ale lumii. Cu ajutorul calificat al unor profesioniști de elită ca Maria Miu (scenografie), Florin Feroiu (coregrafie, mișcare scenică) și contribuția light a designerului Andrei Răduț, responsabil și de conceptul video, cu aranjamentele muzicale realizate de Vlad Crețu, după liniile melodice propuse de regizor, spectacolul aniversar Harap Alb e o bună carte de vizită pentru acest teatru care caută să se impună în peisajul artistic bucureștean, la nivelul pe care-l merită. Încă o certitudine că Teatrul Ion Creangă are în acest moment o trupă performantă de actori tineri care s-au dedicat cu pasiune unui gen greu, spectacolul pentru copii, dar atât de ofertant și necesar în teatrul contemporan. //
