Liniște, se repetă!

Un anunț banal folosit în teatre te întâmpină la intrarea în sala Atelier a Teatrului Mic (dar când va reintra acest teatru în spațiul lui, blocat de mult cu bulină?): Liniște, se repetă! Nu i se dă prea mare atenție, nefiind plasat ostentativ. Dar organizarea spațiului scenic cu masa de lectură și obiecte specifice unui ambient civil în dezordine atrag atenția. Aha! Andrei Huțuleac, regizorul, în iconoclastia lui recunoscută, ne-a chemat la un spectacol-lectură, mi-am zis! Intră și actorii, vorba lui Shakespeare. În costume de stradă inițial, cu textele piesei la purtător și se așază la masa pusă perpendicular cu orizontala scenei, alături de câțiva spectatori amplasați premeditat printre ei. (Alții asistă din apropiere pe laturile dreptunghiului.) Și începe lectura. Descrierile preluate din nuvela dramatizată, Ferma animalelor de George Orwell, ne sună evident cunoscute. Probabil fiecare dintre cei prezenți în sală se întreba venind la spectacol ce-ar mai putea fi spus despre această fabulă scrisă în 1945 și exploatată în fel și chip pe scenă și pe ecran, prin succesive reeditări mai mult sau mai puțin colorate.

Fiind vorba de o scriere cu conținut animalier și cheie, posibilitățile de transpunere s-au dovedit infinite, de la film la teatru, desen animat etc. Varianta de acum se adaugă acestui șir de adaptări, confirmând capacitatea acestei parabole de a răspunde imperativelor vremii. Pentru că trebuie spus de la început că scriitorul britanic care a luptat în războiul din Spania împotriva lui Franco și a trăit evenimentele de la sfârșitul războiului al doilea mondial, fiind și martorul instaurării bolșevismului în Rusia, a fost un vizionar. Din nefericire, tot ceea ce a scris el în 1945 a fost atestat de istorie, ascensiunea dictaturii lui Stalin fiind prima ilustrare a intuiției autorului privind anatomia dictaturilor pentru care Orwell prezintă aici un adevărat manual.

Recitită acum, cartea s-ar putea să ni se pară schematică. Și tezistă. Între altele, și pentru că între timp istoria și-a schimbat mijloacele de exprimare și, evident, publicul. Situațiile absurde surprinse sunt însă ca niște ruine în fața cărora contemporanii se opresc uimiți privindu-le cu stupoare și uneori cu neîncredere. Și una dintre atitudinile posibile este luarea peste picior. Râsul. Care se răzbună, la rându-i, prin tragedia consecințelor.

De aici și ideea regizorului de a reda această satiră politică prin prisma discernământului critic care permite, ba chiar îndeamnă inițial la caricatură. Pentru că, da, ce altceva poți face văzând cum animalele lui Orwell se lasă păcălite de un porc, la rândul lui, trădat și manipulat de cel pe care-l voia învins, și care era tocmai omul, de unde și invectivele la adresa acestuia, pe care doar la Brecht le-am mai întâlnit. În consens cu tendințele de updatare ale teatrului contemporan la cerințele și problemele lumii de azi, drumul nu putea fi decât acesta, al unui semnal dat mai întâi prin ridiculizarea celor păcăliți cu sloganuri revoluționare cinstite și supuși apoi regimurilor suspectate de dezumanizare.

Asistăm, așadar, la un spectacol politic din specia teatrului agitatoric în același timp cu explorarea psihologică a felului în care ceea ce începe banal, stereotip, poate fi asumat treptat prin implicare și emoție. Nu sunt de la început animale pe scenă, cum rezultă din povestire. Napoleon, porcul ales să conducă revolta animalelor împotriva exploatării fermierului John, se transformă la vedere. Și pe măsură ce personajul dobândește apucături dictatoriale, primește din recuzită și accesoriile necesare, respectiv o căciulă rusească. Oana Pușcatu, a cărei forță temperamentală explodează irezistibil, caricaturizează personajul cu îngroșări permise de jocul de-a animalele. Trupa de actori se energizează și ea, abandonează textele, masa de repetiție și acțiunea urmează imaginației lui Orwell. Cu o energie debordantă, actorii identificabili în rolurile respective prin sumare elemente de costum redau pașii revoluției inițiate de Napoleon împotriva stăpânirii, și asta cu tot tacâmul: propagandă prin discursuri și afișe, asocieri și organizarea revoltei etc. Pereții se umplu de lozinci despre egalitarism și drepturile omului, la care scenaristul adaugă câte un codicil care face interpretabilă fiecare cerință. Harababura din scenă creată intenționat de protagoniști urmează exact modelul revoluțiilor eșuate în anarhia pe care o provoacă și o exploatează cel ce va deveni în curând Dictatorul. Până una-alta, suntem parcă la o discotecă. Oana Pușcatu cântă o compoziție proprie, ceilalți dansează. Momentul face priză la public pregătind dezumflarea, resemnarea care va urma după ce revoluția va fi trădată și în scenă va apărea noul dictator, fermierul John. Repus în drepturi ca urmare a unor acte de corupție și trădare, el polarizează de acum acțiunea. Câini de pază apar pe ecranul care coboară de la pod, dar nu seamănă cu poliția secretă insinuată de Orwell, ci mai degrabă cu acele animale pașnice și prietenoase în care Huțuleac, ca noi toți, credea, până să fie trădat prin manipulare. În postura și costumația fermierului pe care o adoptă, de fapt, postrevoluționar întreaga trupă, Andreea Grămoșteanu întrupează un alt tip de dictatură. Mai insinuantă, mai perfidă, pumnalul în mănușa de catifea. Ca atare, actrița își ondulează glasul într-o portavoce care-i amplifică amenințător respirația, zâmbește ipocrit, plasând câte o răsucire de atitudine care-i definește versatilitatea. Din opoziție se detașează personajul interpretat de Vlad Logigan, Snowball, care parcurge traseul sinuos al agitatorului de bună-credință. Cățărat pe stâlpii de metal ai pereților scenei, chemând din toți rărunchii la acțiune, el va sfârși martir sau, ca toți ceilalți, supus prin reeducare. Momentul frisonant e când întreaga trupă cântă și dansează după modelul „Cântarea României”, până la epuizare. Ultima care cade e Andreea Grămoșteanu în costumul fermierului John, care, țopăind bezmetic și fluturând un fanion tricolor, le cere spectatorilor să-i oprească delirul prin aplauze. Cu adevărat hipnotizată, sala retrăiește cu actorii experiența anilor când, nu de mult, și noi pe aici eram dresați și supuși ascultării, cu sau fără câinii la vedere din povestea lui Orwell. Distribuția aduce în prim-plan și alte interpretări excelente (Silvana Mihai, de exemplu), dând viață câte unui personaj implicat în poveste, victimă sau trădător. Cu toții contribuie la ilustrarea psihologiei maselor - simbolizate aici prin animale - între care există și slabi, și șovăielnici, și viteji, și fricoși, un potențial uman pe care prin tehnici sofisticate de manipulare sunt folosiți de alți dictatori care proliferează pe mapamond după modelul folosit de Orwell în cartea sa. Ana Bar, Virgil Aionei, Viorel Cojan, Andrei Brădean, Vlad Milotoi creează portrete, individualizând destine și situații, deși prin salopetele cu care îi îmbracă inspirat Maria Nicola funcționează ca o masă amorfă, de fapt uniformizată. E oare aceasta egalitatea dorită de revoluționari la început? Aceeași masă de oameni va purta la sfârșit, printr-o simplă răsucire a unor pancarte, măștile dictatorilor care le-au urmat lui Hitler și Stalin. Un șir lung din care nu lipsește românul Ceaușescu, ca o ultimă luare aminte. Cu mască și fără mască, omenirea a probat de la Orwell încoace că nu a învățat din greșeli, fapt pentru care istoria se repetă, cum ne avertizează și spectacolul întorcând placheta cu anunțul „liniște, se repetă”, pe care scrie acum... Istoria.

Nicio noutate deci, dar e bine de reamintit mai ales când repetițiile se țin lanț și amenință cu reluarea experiențelor dureroase ale unor războaie nimicitoare.

Nu doar oportunitatea opțiunii Teatrului Mic pentru Ferma animalelor, parabola lui George Orwell, trebuie aplaudată, ci mai ales implicarea energică a trupei de actori și a întregii echipe (Coregrafie: Ștefan Lupu, sound design: Marin Grigore, lighting design: Lucian Moga), dirijată de Andrei Huțuleac, care trăiește cu frenezie un episod istoric dramatic prin intermediul unei repetiții pașnice (viața), transformată într-un frisonant moment de ruptură (războiul cu dictatura) angajându-se cu toată ființa și cu toate mijloacele ca să țină răul pe loc. Energia lor e molipsitoare.