Grupurile 111 & Sigma

Dezbaterea despre expoziția organizată la Muzeul de Artă din Timișoara, la care au participat critici și istorici de artă, arhitecți, urbaniști, discipoli, a pus în lumină faptul că fenomenul experimentalist 111 & Sigma s-a clasicizat.

Pentru publicul larg, grupurile 111 & Sigma din Timișoara nu spun mare lucru. Dar pentru lumea artelor vizuale, da. Un da puternic.

Căci au reprezentat în anii în care au fost active – 1966 –1981 – o ruptură surprinzătoare și binevenită a uniformității culturii vizuale comuniste de atunci. Alcătuite din câțiva tineri artiști inovatori - întâi grupul 111 (Ștefan Bertalan, Constantin Flondor, Roman Cotoșman) între 1966 și 1969, apoi grupul Sigma (Ștefan Bertalan, Constantin Flondor, Doru Tulcan, Ion Gaita, Rusu Enisei și matematicianul Lucian Codreanu între 1971 și 1981) –, ele au adus un suflu nou, au propus o reconectare a discursului plastic autohton la spectaculoasele răsturnări și înnoiri ale neoavangardelor postbelice din lumea occidentală. Prin constructivism, op-art și abstracție, acești artiști au propus o problematică nouă a limbajului vizual modern, legat de civilizația din ce în ce mai tehnicistă în care trăim.

Despre activitatea prodigioasă, deși de scurtă durată, a acestor plasticieni ne-a convins expoziția „Utopie și cercetare. Grupurile experimentale timișorene” de la Muzeul Național de Artă Timișoara. Curatoriată de Ileana Pintilie, reputată specialistă a domeniului, și de Andreea Palade Flondor, cercetătoare valoroasă a temei, expoziția a construit un discurs dens și limpede despre fazele activității și formele de manifestare ale celor două grupuri, punând în lumină interesul lor acut pentru cercetare vizuală și experiment artistic, ambele trăsături fiind marcate de un evident caracter interdisciplinar și multimedia.

În sălile muzeului, am putut vedea defilând întâi constituirea grupului 111 la începutul anilor 1960, când Timișoara devenise un centru dinamic al artelor vizuale de atunci, fapt datorat probabil apropierii de granița vestică a țării, mai „poroasă” la influențele artistice occidentale, dar mai ales datorită apariției unei noi generații de artiști animați de dorința de a promova noi concepte estetice și tehnici artistice. În contextul „normalizării” situației sociopolitice din România acelor ani și al renunțării la constrângerea „realismului socialist” din anii 1950, tineri plasticieni ca Ștefan Bertalan și Constantin Flondor, membri fondatori ai ambelor grupuri, cărora li s-a adăugat Roman Cotoșman, se orientează spre noile tehnologii și noi domenii teoretice de cercetare care puneau semnul plastic în legătură cu cibernetica, cu logica matematică și bionica, între altele. Scopul era îndepărtarea de figurativismul predominant precum și elaborarea unor modalități de analiză și înțelegere a percepției pentru elaborarea unui limbaj vizual epurat, apropiat de limbajul matematicii și geometriei. Pe pereții expoziției se puteau astfel vedea lucrări ca niște „grafuri”, transpuneri de intersecții vibraționale sau rafinate geometrii, executate în tehnici grafice diverse, amintind de rigoarea planșelor tehnice sau de arhitectură, dar având un plus de mister și de inefabil estetic. Inefabil de fapt abstract, regăsibil și în efectele optice ale multor lucrări. Ceea ce explică atracția grupului pentru constructivism, un curent neoavangardist dominant în anii 1960, și faptul că grupul 111 este invitat la Bienala constructivistă de la Nürnberg din 1969, unde se bucură de un real succes.

În sălile dedicate grupului Sigma, care a continuat între 1969 și 1981 inițiativele grupului 111, observăm o coagulare mai strânsă a individualităților membrilor săi, animați de dorința conceperii și punerii în spațiu a unor proiecte realizate în comun. Lui Bertalan și Flondor li se adaugă tinerii artiști Doru Tulcan, Elisei Rusu, Ion Gaita și punctual matematicianul Lucian Codreanu. Principiul muncii în echipă și interesul pentru interdisciplinaritate (structuralism, bionică, cibernetică, dar și psihologia formei, matematică, arhitectură), cu alte cuvinte, corelarea spectaculoasă dintre artă și știință, au fost elementele definitorii ale acestui grup în anii 1970, ani în care încurajarea „revoluției tehno-științifice” devine o strategie ideologică a politicii de stat de atunci. În artele vizuale, aceasta a însemnat apariția și dezvoltarea curentului experimentalist în diverse centre din țară, între care, în afară de București, au contat mult Timișoara și Clujul. Dintre lucrările anilor 1969-1970 ale grupului Sigma, prezentate în expoziție prin desene, machete și fotografii, merită amintite aici Proiect pentru o fântână, Structură pentru holul Casei de cultură a Studenților din Timișoara și, mai ales, Turnul informațional. Acesta din urmă, conceput în 1970 și îmbinând arhitectura cu sculptura și informația vizuală afișată ca un spectacol de sunet și lumini, amintind de Turnul lumino-cibernetic al lui Nicolas Schöffer, a rămas, din păcate, în stadiul de proiect, care a figurat ca imagine fotografică în diverse expoziții și cataloage din țară și din străinătate.

Un alt proiect comun din 1970 prezentat în expoziție a fost structura geometrică amplasată în holul Casei de cultură a studenților din Timișoara, alcătuită dintr-o rețea de fire sintetice transparente care susțin câteva linii curbe și figuri geometrice în imponderabilitate, plutind în spațiu. În 1974, grupul Sigma a conceput un ambient numit Structuri gonflabile, alcătuit din tuburi mari, lungi și elastice, din folie transparentă, și din baloane de plastic umplute cu aer, care pluteau aleatoriu în spațiu și cu care publicul putea interacționa. Prezentat în expoziție prin desene și fotografii, acest ambient a putut fi văzut în mod concret, refăcut la scară 1/1, deci impresionant, în expoziția retrospectivă Ștefan Bertalan, deschisă tot la Timișoara, în paralel cu această expoziție de grup. Ideea de ambient plastic, o noutate la acea vreme, a fost reluată într-o altă formulă în expoziția colectivă Artă și energie (Galeria Nouă, București, 1974), unde membrii Sigma au participat ca individualități creatoare, dar armonizând creativ între ele structurile spațiale geometrice ale lui Flondor, benzile colorate sintetice ale lui Doru Tulcan și Ion Gaita sau rețelele libere din fire de bumbac și noduri ale lui Bertalan.

Structurile geometrice au fost marca grupului în anii 1972-1976, așa cum se poate vedea din lucrările expuse, fie ele desene, fotografii sau construcții din plastic, metal sau fire diverse, și nu se poate nega fascinația pe care ele o provoacă vizitatorului mai mult sau mai puțin avizat, prin rigoarea lor netă, prin raționalitatea aparent rece pe care o degajă și care pretinde un efort de concentrare și înțelegere suplimentar față de estetismul comun. Dar raționalitatea aceasta este, de fapt, o deschidere spre un univers în care știința și tehnologia dau tonul în noua ambianță urbană în care am început să trăim de multe decenii, e o deschidere intuitivă spre integrarea acestor noutăți civilizaționale în sensibilitatea comună. Și, de fapt, această raționalitate aparent inflexibilă e discret corectată în multe lucrări de un adaos ludic sau misterios, care ne hrănește și ne salvează intuiția.

Ultimul mare proiect de proporții al grupului Sigma a fost filmul Multivision I & II din 1978, de fapt, o instalație filmică, în care două aparate de proiecție proiectau simultan două filme diferite, unul alb-negru, celălalt color, ce se intersectau spectaculos pe zece ecrane semitransparente, de mărimi crescătoare, având o structură de tip raster și dispuse în sală sub forma unui tetraedru. Văzut în ultima sală a expoziției, Multivision este o experiență plurisenzorială excepțională care poate fi considerată prima instalație multimedia din România.

Spre finalul anilor 1970, membrii grupului Sigma se orientează din ce în ce mai mult spre cercetări individuale, care vor duce în direcții estetice divergente și la destine artistice diferite. Flondor și Bertalan se vor reîntoarce la studiul naturii cu mijloace mai clasice, dar fiecare în moduri foarte personale, iar Tulcan va continua să producă fotografie și film. Expoziția Utopie și cercetare. Grupurile experimentale timișorene, care este deschisă în același timp cu expoziția retrospectivă În ritmul lumii. Ștefan Bertalan dintr-un alt spațiu din oraș, dar și cu o mai mică, dar excelentă expoziție de fotografie a lui Doru Tulcan tot la Muzeul Național de Artă Timișoara, constituie, cred, o demonstrație de forță a originalității și unicității celor două grupuri în peisajul vizual românesc.

Iar dezbaterea despre expoziție organizată la Muzeul Național de Artă Timișoara, la care au participat critici și istorici de artă, arhitecți, urbaniști, discipoli, a pus în lumină faptul că fenomenul experimentalist 111 & Sigma s-a clasicizat, adică a intrat printre reperele inconturnabile ale artei românești din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Poate că acestui fenomen numit 111 & Sigma i se datorează, într-o anumită măsură, și dinamismul excepțional al scenei artistice timișorene din ultima vreme.