Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Regele (se) moare. Cubul rubik al vieții și al morții pe scena TNB
Andreea Nanu - - - -
2017-12-12
Cultura
1

REGELE MOARE, de Eugène Ionescu (Traducere: Vlad Russo şi Vlad Zografi) • Regia: Andrei şi Andreea Grosu • Scenografia: Vladimir Turturica • Light design: Chris Jaeger • Cu: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Ana Ciontea, Şerban Pavlu, Florentina Ţilea, Richard Bovnoczki • Teatrul Naţional Bucureşti, premiera la 28 noiembrie 2017.

 

Le Roi se meurt. Reflexivul lipseşte din tra­ducerea românească a piesei lui Eugène Io­nesco, Regele moare. După experiența spec­tacolului total montat la Teatrul Na­ţional în regia lui Andrei şi Andreea Grosu, am simţit nevoia să recuperez in­di­ciul reflexivităţii camuflate discret în titlul original. Îl voi folosi ca pe un cifru, o privire pe gaura cheii în uni­versul unei morţi anun­ţate. În general s-a scris mult despre moarte, s-a fă­cut „multă literatură“, cum spune Ionesco (dar și re­gele Bérenger: „Literatura mă umple şi mă goleşte“), ca antidot împotriva fricii de a dispărea, pur și simplu, în neant; dar parcă niciodată cuvintele nu au devenit, ca în spectacolul Regele moare, o punte în­tre început şi sfârşit, o explicaţie, dar şi o reconciliere cu ceea ce ne transcende. Avem în faţă un spectacol ca un cub rubik ale cărui faţete, cărora le corespund în­toc­mai cele şase personaje, sunt desfăcute şi recompuse de o privire regizorală inteli­gentă, atentă la detaliul care dezvăluie esen­ţa şi recreează, în numai o oră şi pa­truzeci de minute, cu o mână de maestru (sau de magician!), ca într-un tablou al lui Piero della Francesca, perspectiva.

 

Regele. Bérenger I, căruia i se anunţă că va muri oda­tă cu căderea cortinei... Cine este acest rege? Regizorii ne răspund, por­nind de la scenografie. Pe scena generoasă a Tea­tru­lui Naţional, scenograful Vladimir Tur­tu­rica a decupat un patrulater care pare să plutească în obscuritatea sălii, ca o insulă pe care desluşim lucruri familiare: o masă, câteva scaune, un corp de bi­blio­tecă cu cărţi prăfuite, un radio, alte mo­bile vechi în care se îngrămădesc lucruri inutile, chiar şi multe coroane stivuite, ca nişte ju­cării de care te-ai plictisit. Pro­por­ţiile de­corului sugerează un univers minia­tural, concret, desprins din vastitatea unui regat pe care nu-l vedem, o ab­strac­ţiune despre care se vorbeşte cu reve­renţă, dar şi cu groa­za distrugerii imi­nen­te. Într-un foto­liu, Regele doarme; un om obișnuit, în­con­jurat de familie şi slujitori. Din suveranul care a trăit sute de ani ui­tând de propria finitudine, din conducă­to­rul oştilor vic­to­ri­oase şi inventatorul ros­turilor lumii ci­vi­lizate a rămas un ins în­grozit de realitatea morţii. La început, moar­tea îi pare un banc bun spus prost de casnicii care nu-l conving. Să fie oare ade­vărat? Urmează ne­garea, revolta celui care încă vrea să se ape­re cu sceptrul şi sabia, simbolurile goa­le – acum şi ineficiente – ale puterii. Pe măsură ce timpul trece, re­devine copilul care se agaţă capricios de viaţă, de ceea ce cunoaşte, de ceea ce a cre­zut dintotdeauna că i se cuvine, fiindcă aşa vreau eu. Totul în jurul regelui se mic­şorează, se chirceşte ca o coajă, „împă­ră­ția“ pe care, până în cli­pa morţii, o strân­ge în palmă, dar care, la final, devine pul­bere. Regele rămâne gol, înveşmântat nu­mai în propria uma­ni­tate. Condus de re­gi­na Marguerite, Bé­ren­ger păşeşte către cea­laltă împărăţie pe ca­re, asemenea unui co­pil care şi-a re­do­bândit inocenţa, o desco­pe­ră uimit. În sim­plitate, în tăcere, în moarte. În Viaţă. Vic­tor Rebengiuc in­ter­pre­­tează vibrant partitura re­gelui-om, comunicând în acelaşi timp fiorul unei pre­zenţe dis­cre­te, al omului-rege care, de­şi supus mor­ții, rămâne în­coronarea Crea­ției.

 

Se. Moartea este o rea­li­ta­tea care ni se întâmplă. Ea ţi­ne de particular, regele moare, dar şi de un orizont general de aşteptare în ca­re, firește, se moare. Atâta vreme cât o con­siderăm o idee abstractă, menţinem o distanţă salubră între noi şi ea; distanţă care se preface, cu timpul, într-o pro­xi­mitate complice, o tatonare reciprocă. Io­nesco identifică, cu simplitatea genialităţii sale de dramaturg şi de om veșnic bântuit de dilema morţii, tonul just cu care ex­trage, direct și ludic, esenţa unei ex­pe­rienţe incomunicabile. „Face invizibilul vi­zibil“, cum ar spune Yannis Kokkos, păs­trând intact misterul trecerii, am­pl­i­ficându-l prin vocea fiecărui personaj. De­şi nu are parte de o suită impresionantă ca a Regelui Lear, Regele Bérenger se bu­cu­ră de o companie mică, alcătuită din cele două soţii, reginele Marguerite şi Marie, ser­vitoarea Juliette, Doctorul şi Guardul. Până la urmă, în anticamera morţii ne mulţumim cu strictul necesar. Aceste per­sonaje sunt punctele cardinale care încă supravieţuiesc într-un regat fisurat, în ju­rul căruia totul se năruieşte, deasupra că­ruia până şi astrele şi-au rătăcit calea. Da, regele moare, în lume se moare, fiecare dintre noi va muri, dar, pare să întrebe Io­nesco (și regizorii): ce facem cu moartea ca­re ni se întâmplă? Ce sens îi putem da? Bé­renger devine confuz: „Mor... să moară toate de vreme ce moartea mea nu poate să umple lumile! Să moară totul! Ba nu, să rămână toate!“. Fiecare personaj îi ofe­ră, drept sprijin, propria soluţie. Însă e greu să privești moartea cu ochii altuia.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-andreea-nanu-1445.jpg

Imagine din spectacolul Regele moare (foto: Florin Ghioca / TNB)

 

Mariana Mihuţ este o superbă regină Mar­guerite, „prima soţie“, dar şi prima voce în acest încâlcit cor al întrebărilor fără răspuns; ea conduce jocul pe un ton de­ta­şat, în care se simt iubirea austeră și com­pasiunea, demnitatea, disponibilitatea sa­crificiului. În lamentaţia generală, ea ră­mâ­ne raisonneur-ul, dând indicaţii clare şi eficiente. Moderează exaltările şi retează elanurile sentimentale, demascând ideo­lo­gia care înconjoară faptul sacru de a muri; timpul rămas trebuie folosit pentru de­can­tare, pentru recuperarea discer­nă­mân­tu­lui, pentru a putea păşi demn pe calea ace­lui „se“, bătătorită de morţile care ne-au precedat și care ne vor acompania până la sfârşitul lumii. La celălalt capăt al spec­trului se situează Regina Marie (Ana Cion­tea), a doua soţie a Regelui Bérenger; ea dă voce Iubirii, Speranţei și mai ales Clipei („există doar prezent până la capăt, nu exis­tă viitor, totul e prezent. Fii pre­zent“).

 

Din mica suită pe şase voci se aud dis­tinct Doctorul (Şerban Pavlu), Guardul (Ri­chard Bovnoczki) şi Juliette (Florentina Ți­lea). Doctorul este conştiinţa obiectivă, o mărturiseşte chiar Ionesco într-un inter­viu. Însă acest doctor cu un CV exhaustiv (astrolog, bacteriolog şi călău) reprezintă şi vocea raţiunii; poate nu atât a raţiunii ca instrument de cunoaştere, cât a re­zo­nabilităţii care aplică lovituri de bisturiu idealismelor, preferând mai degrabă o soluţie tranșantă („Cu o sfântă criză car­diacă n-am mai fi avut atâtea neca­zuri“). Guardul este slujitorul credincios şi memoria istorică a regelui, înregistrând secolele sale de vitejii, războaie și des­co­pe­riri, dar care, odată cu moartea autorului, vor cădea în uitare. Guardul simte că re­prezintă, în această cronică a morţii anun­ţate, o partitură interdependentă, o voce-suport care nu-i poate supravieţui celui pe care l-a acompaniat. Poate că, dintre toa­te aceste voci secunde, Juliette are par­te de dialogul cel mai uman, ajutându-l pe regele muribund să descopere resor­tu­ri­le unei existențe simple, sub semnul mi­racolului cotidian; Juliette îi serveşte drept ultim confesional Regelui Bérenger, care dobândeşte retrospectiv revelaţia oa­me­nilor, a naturii, a animalelor (povestea emoţionantă a pisoiului roşcovan, „o pi­sică-poet“).

 

Moare. Dar cum se moare? Spectacolul-ru­bik construit de Andrei şi Andreea Gro­su pornind de la textul lui Ionesco reu­şeşte să expună, de fapt, şase morţi care se adulmecă una pe cealaltă, se tatonează, pregătindu-se să-şi ocupe locurile în ta­bloul mare al Morţii, pentru clipa în care puzzle-ul va fi închis. Sufrageria-sală a tronului este și o lespede de mormânt. Fie­care personaj are propria relaţie cu moar­tea. Regina Marguerite este gravă, solem­nă, o Antigonă plus grande que nature, stăpână pe situaţie şi, într-un sens mai larg, pe destin, fiindcă îl înţelege şi-l ac­ceptă. Morala ei stoică – nu te lupta cu ce­ea ce nu poţi învinge – este una câş­ti­gă­toare. Vocea ei îi corespunde, la octavă, vocii Doctorului. Coroana îi stă bine pe capul încoronat, deja, cu puterea raţiunii lucide. Ea singură, dintre cei rămaşi, pă­şeşte sacrificial odată cu regele în mor­mânt. Regina Marie încearcă - fără să reu­şească - să sugereze un minorat al morţii. Dominată de sentimentele din care face scut, ea rămâne totuşi neputincioasă în faţa Reginei Marguerite, autoritatea care o somează să se predea, paralizându-i vor­bele şi gesturile. Păstrând coerenţa, Mariei îi revine rolul reginei minore, căreia co­roana i-a fost redusă la o bentiţă fixată cuminte în păr, al cărei scaun minuscul o reduce la statutul de copil căruia nu-i ră­mâne altceva de făcut decât să-şi şteargă lacrimile cu încă o batistă. Şi ea, din clipa în care Regele Bérenger nu o va mai re­cu­noaşte, va dispărea, completând corul grec al micilor morţi: a Doctorului, Guar­dului şi Juliettei. Mariana Mihuţ conduce magistral, cu o deconcertantă onestitate, jocul desprinderilor succesive cărora Vic­tor Rebengiuc le răspunde, completând, pe mă­sură ce decorul dispare şi luminile se sting, ultimele piese ale cubului rubik. Re­ge­le Bérenger păşeşte în moarte. Cu­vin­te­le păşesc în tăcere, în timp ce scena co­boa­ră în pântecele misterios al Teatrului. De­ru­tat, publicul începe să aplaude. Doar cei care au înţeles lecţia tăcerii s-au oprit, aş­teptând ca liniştea – lucrată în filigran de Andrei şi Andreea Grosu - să se ma­tu­reze, de­săvârșindu-și înțelesul. M-am dus cu gân­dul la Simfonia a IV-a de Mahler di­ri­ja­tă de Claudio Abbado, în al cărei fi­nal, du­pă ce ultimul ecou s-a stins, pu­blicul ta­ce minute în şir, pecetluind, ca în­tr-un mor­mânt imaterial, o speranţă; acea spe­ran­ţă cu care însuşi Eugène Io­nes­co şi-a pe­cetluit piatra de mormânt: Prier le Je Ne Sais Qui/ J’espère: Jésus-Christ.

TAGS : regele moare tnb teatrul national vladimir turturica mariana mihut victor rebengiuc andreea grosu
Comentarii
Paul Drogeanu 2018-02-06
Greu cu francofonia, dar mai greu cu limba română...De ce nu REGELE SE RÎDE ?
Total 1 comments.
Mai multe din Cultura
2402
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22