Moș de Crăciun

Domnul Lăzărescu era un văduv pen­si­o­nar, însingurat într-un bloc bucureștean, cu o companie redusă la pisici și butelcă. De facto al nimănui, condiția sa de izolat i-a lungit fatal ultimul drum – cel cu Salvarea ghi­nionistă –, în ciuda so­li­ci­tudinii unei asistente mi­loase. Ion I. Ion, încă cu o soție alături, își ascundea bă­utura în baie, deși era și mai înstrăinat de fiu, acum emigrat, pe care cândva îl turnase la Securitate. De­co­rat din greșeală cu medalia de onoare, gustă o revanșă tardivă și iluzorie pentru umilul său statut postcomunist. Niki Ardelean, cu o mai se­rioasă carieră militară, are o ultimă zvâc­nire belicoasă, ucigându-și cuscrul prea acaparator și trufaș. Costache, văduv după o viață întreagă la țară, acceptă subit să-și lase pământurile și să-și urmeze fiul de mult fugit, acum cu familie în Japonia. Emi­lia, cu nostalgia de babă comunistă du­pă vechiul proletariat, așteaptă și ea, printre cârpelile prezentului, vizita unei fiice căsătorite peste mări și țări. Cornelia, o arhitectă înstărită, încă își sufocă cu afecțiunea sa aproape incestuoasă fiul ma­tur, constrâns să accepte ajutorul ei după un omor din culpă la volan. Și doamna Mateescu e încă obositoare pentru fiica sa Felicia, chiar dacă de mult stabilită în Olan­da și doar vizitatoare ocazională. Emanoil Pișcoci, un pensionar din Vaslui travestit de Crăciun în Moș, e doar un su­praviețuitor confuz, incapabil să lămu­reas­că nici chestiuni mai banale decât dacă a fost sau n-a fost revoluție în tihnitul oraș de provincie. Nușa, proaspăt văduvă, când­va înșelată de răposat, îi oferă lecția res­emnării surorii exasperate de es­ca­padele senile ale cumnatului.

Aceștia sunt câțiva dintre bătrâ­nii filmelor românești recente. Majoritatea sunt reprezentativi pentru cezura din 1989. Și-au trăit tinerețea și o bună parte din maturitate înainte, iar poverile se­nec­tuții în confuzia de după. Unii au sărăcit odată cu pensionarea sau pur și simplu o asociază cu un cataclism mai mult istoric decât personal. Unii profită de succesul social al fiilor/fiicelor care nu i-au uitat, iar alții suferă pentru plecarea lor departe. Unii încă suferă pentru dispute de demult, alții sunt prematur detașați. În orice caz, pe lângă rolul simbolic de reprezentanți ai unei alte epoci, bătrânii sunt și un factor pertubator în dinamica personalităților mai tinere. Conflictele între generații, exa­cerbate în context domestic – masa în fa­milie e de mult un loc comun pe plan lo­cal –, denotă nu atât confruntare de va­lori ori filozofii de viață ireconciliabile, cât criza acută a familiei extinse. Cum noi­le cupluri sunt mai mereu în pragul unei crize de nervi – o altă marotă autohtonă –, bătrânii sunt doar un factor suplimentar de neînțelegeri. E drept că ei ajung nu o da­tă caricaturizați: fie sunt pisălogi ori ti­picari, fie sunt reacționari ori resen­ti­men­tari, fie sunt autiști. Accentul nu cade pe metamorfozele degradării fizice, cât pe ina­decvarea lor iremediabilă – dacă ceva le lipsește în orice condiție, aceasta e înțe­lepciunea: nu au nimic semnificativ de transmis urmașilor deja maturi. Sunt mai mult o generație de fundal, de care ne poa­te fi milă, care ne poate repugna, dar de la care nu prea avem ce învăța.

Să fie de vină într-atât comunismul în ca­re au crescut și muncit? Oarecum in­ti­mi­date de isteria întregii dez­ba­teri, intens politizate, des­pre raportarea la fostul regim, filmele românești mai degrabă au recurs la un de-a v-ați ascunselea cu trecutul, într-o ocultare aproape psihanalitică. Oare curiozitățile caracteriale de azi nu denotă conflicte/trau­me din altă epocă? Dar portretele lor sunt prea ade­seori de ființe derizorii, dacă nu chiar hilare, astfel încât tensiunii cu trecutul îi lipsește de cele mai multe ori forța dra­ma­tică. Rămâne doar o speculație posibilă, dar suficient de vagă încât să se dizolve ușor într-o memorie slabă, nu departe de am­nezie. Desigur, bătrânii aceștia au un trecut, dar acesta îi interesează azi prea pu­țin pe ceilalți, iar pentru ei înșiși con­tează mai mult ca un timp al propriei ti­nereți pierdute decât ca cel al unor ex­periențe (de)formatoare.

Adrian Titieni şi Alexandru Potocean în filmul Mariţa

Aparent, Marița nu propune tipologii noi. Mama celor trei bărbați e consonantă cu multe alte eroine de-o vârstă – mai mult o absență, cel mult un discret factor de coeziune contextuală. E o voce plăpândă, cu răni pe ni care le putem doar închipui. Tatăl, în schimb, e un pic diferit, mai căr­nos psihologic și mai puțin ilustrativ. Deși prilejuiește destule zâmbete și nu e nici pe departe un model, nu e lipsit de un as­cen­dent asupra fiilor. Dacia lui veche – titlul e chiar numele ei de alint – e încă func­țională, deși face destule nazuri, are hibe incomode și necesită un efort suplimentar din partea șoferului. Proprietarul său e în­că pe drumuri – la propriu și la figurat –, iar asta ține și de o surprinzătoare vita­litate. I-au plăcut dintotdeauna femeile – e și motivul divorțului său –, dar peste as­ta s-a suprapus și o mobilitate socială (și vag culturală) – între Moldova și Ardeal. Filmul e, de altfel, o combinație de road mo­vie și Kammerspiel, tocmai potrivite pentru a trage tușele portretului său. Tatăl nu pare să aibă regrete, deși instabilitatea unei coabitări senile îi temperează puțin avân­tul de etern holtei – nu i-ar fi dis­plă­cut, probabil, statutul de etern soț adul­te­rin. Nu e prea preocupat de viața concretă a fiilor – mai mereu, chiar și când glu­meș­te, e autoreferențial. Amorurile, bețiile, tim­brele, concediile – povestea sa e, în propriii ochi, aproape legendară, în orice caz bună de împărtășit. Bănuim că, după divorț, treptat mai vulnerabil cu pers­pec­tiva singurătății, e inadecvat de pre­ten­țios, retractil în raport cu orice com­pli­ca­ție. De fapt, e doar un consumator, puțin dispus la asumarea unor poveri morale, ori­cât de inerente. Are vitalitatea supra­vie­țuitorului – el se consideră mai degrabă un învingător, pe măsura atâtor cuceriri – ca­re n-a trecut prin mari dileme exis­ten­țiale. A fost pe drumuri, fără a avea sen­ti­mentul rătăcirii, dar nici pe cel al li­mi­tării. E un colecționar (cam ridicol) de în­tâmplări (expirate). Dar, chiar și așa, are o legătură mai puțin defensivă cu propriul trecut.

Este familia reunită în seara de Crăciun printre brazi pitorești una tradițională? În general, noii noștri regizori au abordat sur­prinzător de rar noua banalitate a familiei extinse: divorțați, concubini, recăsătoriți, fii vitregi. Regăsim mai de­gra­bă elementele clasice: căsătoria (la debut ori de-o viață) și adulterul. De data aceas­ta bărbatul trece peste isteria concubinei și se alătură o clipă vechii familii – adus de unul dintre băieți, care pare cel mai mar­cat de destrămarea acesteia, ceea ce în­treține și mocnite reproșuri. Debutul fil­mului trebuie recitit la final: oare câte îm­bârligături, de care e deja sătul iubitul ei, nu sunt și în familia fetei? Astfel de rapor­turi nu sunt doar dificil de gestionat, ci mai ales presupun acomodări diferite de cele tradiționale. În fond, chiar și cei doi soți încă petrec Crăciunul împreună cu fiii lor doar fiindcă nu sunt prinși în noi con­figurații maritale – nici măcar bărbatul, care oricum n-a suportat niciodată îngră­diri prea mari în acest sens. Excrescența ramificațiilor familiale se poate transforma mai ușor într-o povară decât într-o șansă. De fapt, realitatea se fragmentează în lumi familiale paralele – un arhipelag dis­con­tinuu.

Cristi Iftime, fascinat ca și alții de co­ti­dia­nitate, conferă o altă mi­ză stilistică (decât cea cu care ne-au obișnuit minimaliștii au­toh­toni) banalității: micile impr­e­cații, ră­bufnirile avortate, variațiile de intonație, o zgribulire de-o clipă ori o su­bi­tă ador­mi­re nu concurează vorbele ori pozițiile ex­pli­cite, ci le prelungesc într-un inedit sfu­mato. Această inspirată dezi­deo­lo­gizare a scenariului vine, în branșă, du­pă destule excese constructiviste – unde fie­cărei opț­i­uni auctoriale îi corespunde o sem­nificație extrinsecă, chiar dacă înci­fra­tă. Decisivă nu mai e nici situația, nici ati­tudinea, ci prezența umană. E vorba, în fond, de recuperarea acelui univers in­te­ri­or pe care psihanaliștii l-au numit incon­ști­ent. E și un mod de-a reafirma, după so­fisticate deturnări, autonomia perso­na­jului.

Dar ceea ce e și mai sugestiv e Cră­ciunul în­suși. Nimic creștin în această comuniune de bău­tură și amintiri. Nu fiindcă lip­sesc colindele, icoanele ori vre­un popă. Ce poa­te fi mântuit din viața erou­lui? Ce virtute creștină putem găsi în trena acestei altfel re­marcabile vitalități? Nu e atât de de­cre­pit ca alții, n-are iste­rii­le impotenței, nu cerșește afecțiune cu ori­ce preț, nu s-a ga­rat într-o amnezie se­nilă. Dar nu prea are ce lăsa moștenire în afară de colecții com­plete de timbre și po­vești în care doar el se vede exemplar. De­parte de a fi un om de prisos, nu e nici unul de ispravă. Exis­tențialismul – ba­na­lizat de industriile cul­tu­rale – ne-a obiș­nuit cu turmentările ra­ta­ților și cu rătă­ci­rile alienării, deva­lo­ri­zând (paradoxal) vir­tuțile concrete. Bă­trânul și fidela sa Ma­ri­ța au văzut multe – nu s-au ferit de viață, nici n-au ruginit în vreo ogradă cir­cum­scrisă –, dar nu au prea îndatorat pe ni­meni – precum Ha­rap-Alb și calul său îna­ripat – cu mostre de altruism oportun. E de bun augur că nu-i exasperat de pragul mor­ții – o an­goa­să, moral vorbind, mai de­grabă contra­pro­duc­tivă –, dar refugiul în­tr-o vitalitate prea satisfăcută de sine e cel mult o re­confortantă beție. Nu e așa Cră­ciunul celor mai mulți dintre noi? //